Peștii rămași nebotezați -publicată în ,,Primăvara se numără prozele,, antologie Editura Inspirescu

Era sfârșitul lui august. Fusese o vară prea scurtă. În acel an au numit-o vară covidică. Ceva s-a produs atunci în ordinea universului căci toate păreau schimbate peste noapte. Pescărița șefă primise o comandă importantă de pește proaspăt de la patronul restaurantului din Olimp, cel de peste linia ferată. Își pregătise bărcile, năvoadele, pescărițele și aștepta semnalul Marelui Zeu. Dacă septembrie va fi vreme frumoasă, sezonul se va prelungi și ele vor avea de lucru, își vor spori veniturile. Pește era mult, slavă Domnului. Oamenii fuseseră ținuți în case, natura se repliase rapid, își recăpătase teritoriile pângărite de oameni. Peștii se apropiaseră de mal, așa cum nu mai văzuse prin locurile acestea. Bancuri de pești mărișori treceau printre picioarele primilor turiști, spre veselia și mirarea copiilor. Reea Talian o chema pe pescărița sefă. De fapt ea se numea Zarea, dar i se spunea Rea. Avea nume predestinat; se pare că pescuitul fusese ocupația favorită a neamului ei de multe generații. Reea era o femeie bizară: înaltă, blondă, cu trăsături fine, dar asprite de traiul pe mare. Reea era o lupoaică de mare în toată puterea cuvântului. Ea se născuse pe mare, în timpul unei furtuni. Maică-sa plecase în cursă cu tatăl ei care era căpitan de vas, de pescador. Soțiile comandanților aveau voie să-i însoțească în voiaj. Așa făcuse și înainte să-l nască pe fratele ei cu trei ani înainte. Sima se născuse la două luni după debarcarea femeii. Stabiliseră să repete schema, numai că Reea, s-a grăbit și a ales ca valurile să-i fie primul leagăn. Furtuna năprasnică din Atlantic a adus-o pe Reea în această lume la șapte luni. Oceanul se montase, valuri de șase, șapte metri își arcuiau crestele amenințător. Comandantul estima opt grade forța vântului pe scara Beaufort. Imediat după nașterea copilei, oceanul s-a liniștit, fericit că fusese martorul acelui miracol. Ochii ei au cuprins nesfârșitul zării pentru prima dată, de aici i s-a tras și numele: Zarea. Oscilaseră între Zarea și Atlanta. Au ales să-i fie zările deschise oriunde, mereu. A fost cel mai cuminte bebeluș de pe cuprinsul mărilor și oceanelor. Nu știa să plângă, surâdea mereu, se bucura de tot ce o înconjura. Echipajul o adora, marinarii se străduiau să-i confecționeze tot felul de lucruri utile, lucruri pe care părinții nu avuseseră cum să se gândească să le ia în voiaj, nebănuind că evenimentul va fi devansat cu două luni. Norocul făcuse ca nava să între într-un port pentru două zile și mama să fi comandat lucrușoare frumoase de îmbrăcat pentru făptura care se pregătea să sosească. Totoșei, rochițe albe și roz, bonețele și alte minuscule hăinuțe împodobeau cabina comandantului. Părinții le priveau cu duioșie bucurându-se că vor avea o fetiță. Curând, apartamentul comandantului se transformase într-o mirifică odaie de copil. Inventivitatea marinarilor nu avea margini, depășiseră imaginația celui mai bun scenograf, animați de iubirea de micuță. Mobilierul din câteva cabine s-a transformat pe dată în pătuț cu baldachin, masă de schimbat, rafturi pentru scutece, rafturi care primeau zilnic noile jucării confecționate de marinari pentru bulgărele blond care schimbase viața tuturor, viața întregului echipaj. Mobilierul era vopsit roz și pictat cu alb. Alex, mecanicul priceput la pictură -făcuse liceul de arte plastice- îl decorase cu îngerași, fluturi, flori, erau chiar și câteva sirene. În orele libere, marinarii se întreceau să inventeze jucărioare, din ce găseau la îndemână. Zarea nu se putea juca cu ele, dar ei o făceau sârguincios, ca și cum era imperios necesar. Toți așteptau orele în care, cei care nu erau în cart, puteau să o vadă pe micuța scoasă pe punte. Zarea râdea permanent, urmărea cu privirea mișcările cuiva, întindea mânuțele și răsfira aerul gângurind. De ar fi putut marinarii să vadă ce vedea ea, tare mândri ar fi fost. Însuși Neptun stătea aplecat asupra leagănului micuței care se îndrăgostise de barba lui și o tot mângâia. Se topea bătrânul de dragul ei. Zarea era singura ființă care îl vedea. Mama dorea să ajungă mai repede acasă, să-și ușureze sarcinile. Era nevoită să fiarbă scutece ca pe vremuri. Nu avea pampersi. Scutecele fuseseră improvizate din ceva lenjerie nouă găsită la bord. Bine că Zarea era sănătoasă, că se simțea acasă. Marea nu se mai montase de când apăruse micuța,vremea era frumoasă. Cerul se lăsa brăzdat de tot felul de personaje hazlii care o bucurau pe copilă. Îi plăcea pe punte. Când o luau în brațe, scruta curioasă întinderea de ape. Unora li se păruse că mișcă mânuțele ca și cum ar înota. De două zile mama văzuse că toți erau preocupați. Nimeni nu-i spunea nimic, comandantul îi răspunsese că i se pare, totul era ca de obicei. Era cald, poate de aceea erau toti marinarii pe punte. Sirena a început să sune, marinarii s-au aliniat pe două rânduri de o parte și alta a căruciorului leagăn. Cineva a venit cu o tavă pe care erau așezate câteva lucruri. Mama a reușit să vadă un borcan cu miere, câteva boabe de fasole, de mazăre, orez, mălai, făină, pene de pescăruși, ceva negru, vâscos. Cele două rânduri s-au apropiat de micuță și cel cu tava a muiat câteva pene în miere apoi le-a lipit pe fruntea micuței. Copila era adorabilă cu aripile care-i decorau fruntea. I-a pus aripi și la măini și la piciorușe. Privimd-o aveai impresia că se va înălța, că va zbura. Zarea părea că ascultă fericită spusele marinarului care citea o misivă frumos scrisă și care fusese închisă cu pecete-sigiliu de ceară roșie. ,,Noi, stăpânul mărilor și oceanelor, NEPTUN, către toți navigatorii și pasagerii-SALUT! Aflați că în această zi(trei) a lunii martie din anul 1986, la latitudinea de 00.00 grade și longitudinea de 30,59 grade, nava Baraolt, venind spre tară din Brazilia, a pătruns pe domeniul de noi stăpânit și toate au fost găsite bune de către noi și curtea noastră. Așa fiind, Zarea Talian a fost găsită în bună rânduială și vrednică de a se prenumăra printre marinarii de ocean, a fost botezată, fiind astfel inițiată în tainele solemne ale vechiului ordin al mărilor. Scrisă de mâna noastră și sigilată azi, 3.03.1986, în numele Stăpânului Mărilor și Oceanelor, Comandantul Navei, Căpitan de cursă lungă, Talian Constantin.,, Zarea primise botezul marinăresc la trecerea ecuatorului, înainte de creștinare. Era a apelor, spunea comandantul, plin de mândrie! Poate că fiica sa îl va urma, va îmbrățișa profesia lui. Anii au trecut și Zarea, devenită Reea, era tot pe malul apei, tot pe apă. După dorința tatălui, făcuse institutul de marină, dar nu se angajase la nicio companie navală, își cumpărase o barcă mare de pescuit, își angajase șase femei pescar și trăia liniștită, făcând ce-i plăcea. Nici nu o interesa câștigul, important era să își asigure salariile pescărițelor și traiul. Pentru ea apa era totul. Apele erau generoase cu ea și îi dăruiau peștele cel mai bun și mai mult. Ele ieșeau în larg înainte de revărsarea zorilor, se întorceau cu barca plină ochi, mergeau pe terasa mare cu vedere la plajă, cu umbră primitoare, beau cafeaua făcută de Gina, povesteau ce făcuseră seara trecută, cum păcăliseră niște turiști că sunt nordice și râdeau de se veseleau până și pietrele cărării care șerpuia de la terasă spre mare. Una rămânea la barcă să vândă peștele celor care le așteptau de fiecare dată, bucătarii celor mai bune restaurante din zonă, uneori veneau și cunoscuți cu chef de pește bun. Câteodată le prindea amiaza pe terasă, câteodată, după o oră, două de povestit, Reea se urca în barcă și ieșea singură în larg. Nimeni nu știa când urma să se întoarcă, după o oră sau pe înserat. Niciodată nu povestea unde fusese și ce făcuse. Pescărițele, curioase, căutau urme, controlau câtă benzină consumase. Nimic, nu exista niciodată vreun indiciu, misterul era total și tinerele femei începuseră să o bănuiască de o dragoste secretă. De fiecare dată dispărea înspre sud. Acolo erau puține posibilități: Vama Veche și Bulgaria. Să fie bulgar iubitul ei secret, se întrebau? Reea avea treizeci și cinci de ani și era singură. Avusese câțiva iubiți, niciunul nu o câștigase, nu o făcuse să se statornicească în brațele lui. Își înzidise trăirile înăuntru ei și doar rareori recurgea la iubiți sanitari, vremelnici, fără forță în fața ei. Marea vuia în străfundurile ei și chiar de făcea complimente vreunui iubit, zâmbetul nepăsător îi decolora cuvintele până spre tăcerea simțirilor acelui bărbat. Reea răsufla ușurată. Nu-i plăcea să-i alunge, prefera să-i facă să creadă că ei o părăseau. Așa scăpa de complicații. Femeia frumoasă care iubea marea, rămânea deseori singură în chioșc și o auzeau râzând, bucurându-se de o conversație cu un personaj nevăzut. Oricât s-au apropiat, încercând să audă conversația, nu au putut. Auzeau doar un zumzet neinteligibil întrerupt, din timp în timp, de râsul molipsitor al Reeiei. Urmăritoarele curioase se dădeau de gol, Reea ieșea din chioșc și le anunța că pot pleca pe mare, gata, peștii sunt botezați și le așteaptă. Niciodată ea nu desconspira identitatea oaspetelui nevăzut. Căutaseră pescărițele peste tot prin chioșc, doar-doar or găsi o ușă secretă, o intrare într-un tunel. Nimic, totul era învăluit în mister! Reea era radioasă atunci când ieșea. Pescărițele știau că aproape nu aveau nevoie de năvoade, că peștii se întreceau într-un mod bizar să umple barca lor. Reea le explicase de câteva ori că însuși Neptun, Zeul Mărilor, binecuvânta peștii care își terminaseră treaba acolo și îi trimetea spre barca lor. Le povestise ea, dar cine să creadă așa ceva? S-au gândit că imaginația ei bogată născocise povestea aceea mobilizatoare ca să le dea speranță și încredere. Pe înserat, Reea plecase în larg, se îndreptase spre sud și…nu se întorsese. Zorii trecuseră, soarele se instalase glorios pe mijlocul cerului, pescărițele erau tot mai îngrijorate. Două dintre ele au luat barca mică și au plecat să o caute. În dreptul pescăriei din Vama Veche au gasit barca mare ancorată. S-au apropiat fericite și puțin încurcate la gândul că ea este cu un bărbat pe barcă, că și-a luat pauză o zi. Au strigat-o, au făcut gălăgie, au urcat pe barca pescărească. Tricoul preferat al Reeiei, cel cu Neptun pe piept, în dreptul inimii, șortul, șapca de soare, baticuțul pe care-l purta la gât atunci când pescuiau, toate erau acolo, aranjate frumos, împăturite, parcă zâmbeau înbărbătându-le. Deasupra lor erau șase solzi mari, diafani. Nu mai văzuseră așa solzi niciodată. Parcă acei solzi înmagazinaseră tot curcubeul pentru ele. Au știut că este câte un solz pentru fiecare, că nu o vor găsi pe Reea, că o îndatorire importantă o chemase în altă parte, că ele vor avea de măine iar pești botezați, că trebuie să continue activitatea ca până atunci, că, poate, într-o zi Zarea va reveni. Sau nu! O pescăriță a rămas în barca de pescuit și au pornit amândouă spre casă. Pe timonă era lipit al șaptelea solz. Irizațiile lui erau în formă de inimi concetrice. Zarea era cu ele! Anii au trecut fără a o aduce pe Pescăriță înapoi. Uneori, când li se făcea prea dor de ea, în apropierea țărmului, băteau apa o frumoasă coadă străvezie și un trident. 8.02.2021