Ibazel

Ibazel

Un fulg dintr-o ninsoare care nu era se așezase în palma mea. Decembrie acesta își uitase povestea, încerca să reinventeze o lume, reinventandu-se. Undeva, în amintire, sunau zurgălăi și râsete de copii mă făceau să zâmbesc nepotrivit clipei care tocmai curgea. Mă aflam între două lumi: una murea, alta se năștea. Era o moarte plină de păcat și o naștere traumatizantă. Eram singura punte de legătură între cele două lumi. Încercam să aleg una dintre ele, însă ele mă disputau pofticioase. Era inutil să fac ceva, valul mă purta spre un destin scris de alții.
Lângă mine, strângându-mă cu o forță pe care nu i-o știam, prietenul meu Ibazel îmi striga să nu mă tem. Vocea lui suna straniu ca tot ceea ce ne înconjura. Noi doi nu aveam nevoie de cuvinte, ne înțelegeam simțirile, gândurile. Oare de ce îi trebuiau acum cuvintele? În zgomotul acela infernal cred că-i simțisem vocea. Să o aud ar fi fost imposibil. Frica pusese stăpânire peste tot: pe mine, pe bunul Ibazel, pe copacii neprotejați de mantia albă de nea, pe aeroportul care devenise avant-garda unui coșmar.
Zgomotul acela m-a descompus în celule care alergau spre zări neștiute împinse de frica suverană.
Deodată s-a făcut liniște, roșu și cald. Stropi din sângele tânăr al lui Ibazel mi-au izbit fața în timp ce pe el l-am văzut clatinindu-se nedumerit încă de ce i se întâmplase. I-am oprit căderea cu umărul meu drept. Întuneric. Multă vreme timpul nostru s-a oprit. Apoi, cândva, nu știu după cât timp, am simțit că mă sufoc sub o greutate rece și urât mirositoare. Aș fi vrut să strig. Nu mai puteam, nici nu mai voiam, îmi era bine.
Un lătrat nervos mi-a tulburat plecarea, am auzit voci precipitate, apoi am zărit o mică lumina. Tineri îmbrăcați în uniforme militare m-au scos din groapa comună. Un corset rece și dur mă imobiliza. Mi-am zărit mâna dreaptă plină de sânge închegat. La fel era și cea stângă. În jurul meu erau trupuri tinere încremenite în moarte. Cu efort am reușit să-mi plec privirea spre trupul meu prins în menghina rece. Mâinile lui Ibazel mă strângeau neînțelegând nici că nu mă mai puteau proteja, nici că nu-i mai era de folos ajutorul meu . Un gând sumbru m-a făcut să-mi îndrept ochii peste umărul drept. Ibazel mă privea încremenit în durere.
Pe chipul tânărului militar din fața mea curgeau lacrimi mute care lăsau dungi albe pe sângele care nu apucase să se închege.
Câinele lătra iar, semn că găsise încă un supraviețuitor.
Ne-au dus la spital și au tăiat mâinile bunului meu prieten. Acum mai purtam doar corsetul cumplitei amintiri și îmbrățișarea noastră veșnică.
Pentru păpușarii momentului rolul nostru a fost un rol secund, pentru mine a rămas rolul care mi-a schimbat viața.