Geloasa pe mine

Seara incepuse frumos cu sosirea surpriza a lui Sorin, prietenul meu care lucreazaacum in Olanda. De doua zile nu-mi mai scrisese si ma gandean ce o fi cu el, oare nu are probleme? A sunat direct la poarta, ascuns in spatele unui generos buchet de frezii multicolore. Ce bucurie! Ne cunosteam de multa vreme, poate douazeci de ani, fusesem prieteni de familie, parteneri de afaceri, dar de cand ramasesem amandoi singuri, sufletele noastre se apropiasera mult. Cand venea in tara era sarbatoare - colindam, ieseam la petreceri, ne ceream si dadeam sfaturi, ne povesteam iubirile, ne imbarbatam si ma tinea in brate ca sa mai uit de ale mele. Asa am facut si in acea seara, am fost sa mancam, apoi am venit acasa si am mai sporovait pana spre douasprezece noaptea cand a plecat lasandu-ma mai linistita putin. Aveam o mare durere in suflet: de catva timp iubitul meu se comporta bizar. Poate gresisem, poate facusem ceva rau, poate... Am adormit la unu si jumatate spunandu-i noapte buna iubitului meu, imaginandu-mi cum corpul lui imbratiseaza milimetric corpul meu. Ce potrivire perfecta, eram precum amprenta lui, nu ramanea pic de loc intre noi, masurile erau identice! Peste o ora m-am trezit speriata si spunand : pacat! Teleghidata m-am dus la calculator si am vazut intrand mail-ul de la iubitul meu.
L-am deschis fericita si...era in acelasi ton, cam rece, lasand loc de interpretari. Avea si o poza atasata. Poate sub imperiul visului avut, poate al faptului ca nu-mi spunea ca ma iubeste, imi era teama sa vad continutul atasamentului intitulat Pastel Olimpic.
M-am recules , am tras aer in piept si...nimic, nu reuseam sa vad poza, nu reuseam s-o deschid, s-o salvez. Eram disperata si dupa cateva incercari am deschis messingerul sa vad daca prietenul meu computerist, Cristian, mai este cumva on line. Era, el este acolo mereu, parca nu doarme nicicand. I-am cerut ajutor. Degeaba a incercat sa ma indrume, tot nu reuseam sa vizualizez atasamentul. Eram blocata, se stricase calculatorul, totul parea contra mea ! Singura solutie era sa-i trimit lui mail-ul si apoi sa primesc poza pe mess. Zis si facut. Iat-o! Rece, durere, soc! M-am spart in mii de cioburi si am explodat in zari intunecate. Poza imi facea cunostinta cu o femeie tanara, intr-o baie. Cat cinism, oare cine imi trimesese poza aceea, iubitul meu nu ar fi putut, cu siguranta!? Toate deserturile lumii se mutasera in mine, nu mai eram eu, eram un mare desert. Eram arida si pierduta in furtuna. Vanturi puternice ma izbeau de amintiri frumoase si lasam urme insemnate din sangele meu. Scurga-se tot, nu mai aveam nevoie de el! Nici nu mai stiam ce ma doare. Totul durea. Doamne, ce ai cu mine? Tremurand ma uitam iar si iar la poza aceea. Am vazut ca fusese facuta cu doua zile in urma, in jurul pranzului, atunci cand eu stiam ca iubitul meu este la congres. Poza era prelucrata si nu se mai vedea personajul, vedeam doar o femeie apetisanta, personajul unui pastel. Mi-as fi dorit sa fi murit cu o clipa inainte de a vedea poza... Sunt o fraiera, atatia barbati ma curteaza si eu sunt innebunita de un...,un...! Un-ul acesta nu-si gasea corespondent in niciun cuvant cunoscut! Am mai plans si un..., un-uit eu asa multa vreme, prada disperarii si gandurilor negre, apoi, poate ca-mi depasisem putinta de a face fata supararii, furtuna s-a calmat si mi s-a facut dor, tare dor de iubitul meu scump. Un..., un-ul meu nenumit, capata acum minunate calitati, ma umplea fericit iar. Il reconstruisem din amintiri si trairi, il vedeam clar ca sa-l pot venera. Eram el si eu in acelasi timp, il intelegeam. Era haituit de prea multele insarcinari pe care viata i le pusese in spate, simturile incepeau sa adoarma, robotizat facea ceea ce trebuia, facea mai mult pentru altii, se sacrifica din datorie. Dragul meu, cat de greu cred ca ii era! Nu, nu voiam sa moara, sa renunte la singura ratiune a vietii, la fericirea sufletului lui! Nu stiu cine-i femeia aceea tanara, cu carnatie desavarsita, cu trup armonios, dar nu mai are importanta, daca ea i-a oferit o clipa de traire, de placere, de nenurire...e bine. Important este sa nu se lase in moartea simturilor, sa mai traiasca putin! Eu am fost moarta si stiu ce dezastru fac in corp hormonii nestruniti. Si asa este atat de solicitat, macar sa se mai amageasca si el cu false, perfid declamate trairi. Doar sa nu-si piarda increderea in el si in fericire! Doamne, fii cu el!
Cu durere stinsa, cu iubire multa, cu simtiri amortite, i-am trimis in zori un mail in care-i spuneam ca olimpia-dele trec, lumina ramane. In zori am adormit si am visat frumos, incurajator. Se facea ca la orizont aparuse o lumina calda care a venit si ne-a
imbracat pe amandoi, protejandu-ne de furtunile din lumea aceasta nebuna. Primul lucru pe care l-am facut cand m-am trezit a fost sa-mi amintesc ca acum stiu ca-l iubesc neconditionat, ca ma pot bucura oricand este fericit. Impacata cu cruntul adevar si fericita ca mi-am descoperit dumnezeirea, am deschis calculatorul si am privit poza femeii din baie. Ceva familiar m-a tulburat. Parca mai vazusem pe cineva care semana cu femeia din baie! Oare o cunosc? Iar incepea sa-mi creasca tensiune. Am vrut sa inchid si sa fug de ea , de durere, de mine, de tot... Era prea mult, nici Dumnezeul din mine nu putea duce atat de mult! Dar...femeia aceea ma chema, ma striga cu iubire! Cred ca am innebunit! Trebuie sa inghit repede ceva calmante! Femeia insista. O privesc iar cu teama si atunci constat ca femeia aceea sunt chiar eu, ca omul pe care-l iubesc se gandise la mine....
Geloasa pe mine nu am mai fost! Doar ca asa m-am cunoscut mai bine!