Insangerarea cailor

Era 13 si inca ma bucuram de ziua care se derulase cu multe bucurii. Imi probam incantata achizitiile noi cand telefonul m-a trezit din reveria in care ma adancisem cu gandul la cum vor privi ochii iubiti formele mele putin rotunjite de excesele culinare facute de sarbatori. Era Lara, pictorita care se intorsese acasa de curand si care, constatand cu tristete ca nu exista o galerie de arta in orasul nostru vizitat de oameni de prin toate colturile lumii, hotarase sa repare greseala si gasise un investitor intelegator... Motivata si voluntara, Lara invitase rapid toti artistii din zona sa expuna in ceea ce va fi unica galerie a urbei noastre. Stiam locul si desi nu ma prea convingea, aveam incredere in Lara. M-am hotarat rapid sa aman pe mai tarziu joaca de-a modelul si sa particip la marele eveniment. M-am imbracat cu ceva mai “artistic” si am plecat.
20.30, iarna, strazi pustii, frig,cam intuneric... Cand am ajuns, m-am intrebat daca nu cumva incurcasem ora, data,...oare nu atunci era!? O incapere aproape oarba- cu lumina peticita pe ici colo, cu cateva tablouri atarnate pe cinci panouri sprijinite pe peretele din dreapta intrarii, iar pe stanga o masa mare impovarata de cesti , pahare, sticle pline si goale, scrumiere din care se revarsau resturile fostelor tigari, pungi si alte urme ale trecerii pe acolo ale unor oameni nu prea grijulii- isi astepta clipa triumfala, deschiderea. In fata mesei, privind spre tablouri, se insiruiau militareste cam douazeci de scaune albastre de plastic si un balansoar. In mijlocul tacutei armate, langa o butelie cu arzator, sedea zgribulita Lara.
-Buna seara, Lara! Cand este vernisajul?- am intrebat-o.
-Bine ai venit! Acum ar fi trebuit sa aiba loc deschiderea galeriei, vernisajul si concertul de chitara a lui Daniel, dar...artistul a plecat acasa sa se linisteasca putin....mi-a spus Lara cu o privire ce urmarea mai degraba pe artistul plecat decat pe mine. Il voi suna! a mai zis jucandu-se absenta cu telefonul.
Incercarea de a privi lucrarile lui Daniel imi era perturbata de dezordinea de depozit care ma inconjura.
Stiam ce putea Lara si tocmai asta ma facea sa nu inteleg...De ce nu intervenise salvator, convenabil? Incepusem sa reorganizez in gand spatiul cand usa -pe care eu o inchisesem in speranta ca voi reusi sa creez o diferenta intre frigul de afara si cel din galeria de arta- se tranti zgomotos si un personaj cel putin bizar, sigur nepotrivit cu locul si asteptata intamplare, isi facu aparitia impleticindu-se si zanganind niste sticle intr-o punga de plastic. Nici macar frigul acela parca total nu reusea sa taie , sa inghete, miresmele bahice ce insoteau acel personaj. Imensa mi-a fost mirarea cand am auzit-o pe Lara spunand:
-Domnule Sandica, va prezint pe Siana, pictorita cu un prodigios CV, prietena mea despre care v-am vorbit!
Doi ochi tulburi cautau ceva de care sa se agate si, dupa nereusite incercari, s-au oprit pe ceva nevazut aflat in vecinatatea mea.
-Da, draguta aratare!- reusi el sa baiguie dovedind un deosebit simt estetic...asa cum se cadea unui galerist, caci asta era...
Lara nu-mi parea tocmai incurcata, incurcata eram doar eu. Ma gandeam sa plec atunci cand personajul acela a inceput sa gafaie zgomotos, sa gesticuleze haotic si sa se straduiasca fara succes sa spuna ceva. Oare ii venise sfarsitul? Nici pomeneala, mogaldeata isi adunase toate fortele pentru a tuna:
-Unde-i artistul?

-Acasa, cred ca l-a deranjat interventia dumneavoastra in pregatirea concertului...zise Lara cu ton egal, neimpresionat de racnetul importantului personaj.
Un scaun de plastic zbura fara atentionare pana pe peretele din dreapta, se izbi de un panou, clatina tablourile si se tranti ostenit langa o statuie cu un inger speriat deja si el..
-Este normal ca scaunul asta sa stea aici, artistul sa cante in locul asta? mi se adresa mie, de aceasta data, ragnetul.
Povestea devine interesanta, subiectul este demn de studiat !– m-am surprins gandind fara a simti nevoia sa-i raspund aceluia. Intrasem in joc si faceam diverse scenarii cand usa se mai tranti inca o data lasand sa patrunda alte doua personaje.
Erau doi tinerei patrunsi nevoie mare de importanta lor si care isi pendulau mandria de pe un picior pe altul, inaintand falnici spre masa dezastru. Amandoi erau scunzi, unul plinut bine si unul slabut. In ciuda faptului ca nu ar fi avut ce cauta intr-o galerie de arta, nimic nu ma mai surprindea, ba chiar mi-a parut normal sa o aud iar pe Laura prezentandu-ma cu sfiala, de la inaltimea celor doi metrii ai ei, celor care nu doream sa ma cunoasca. Scundul era investitorul in acest business cu arta. Era caraghios, dar ma amuza, atunci cand , ridicand privirea catre mine- avea doar vreun metru saizeci-
a incercat sa ma priveasca...de sus. S-a simtit ofuscat ca nu adoptasem pozitia Larei si a trebuit sa ne dovedeasca importanta lui. In timp ce umplea un pahar cu vin rosu a catadicsit sa urle primele sale cuvinte:
-Unde-i artistul?
-Stiti...ingaima iar Lara, dar nu o mai asculta nimeni!
-Plec si eu sa mananc ceva, ostenit dupa o zi de munca si ,cand ma intorc, ce gasesc? Artisti nebuni! Cine dracu m-o fi pus sa ma inhait cu asa specimene? spuse el stingand tacticos tigara pe gresie ca, oricum, scrumierele erau pline. Am alergat toata ziua sa cumpar de toate si...nimeni, nimeni... nu poate omul sa aiba incredere in artistii astia! Am investit atatia bani in afacerea asta...cum mi-i recuperez?
Preocupat de grijile omului de afaceri se aseza in balansoarul care il primi cu un scartait dezaprobator. Scart, scart...
Nu-mi era mie bine cand calatoream fara bani prin toata tara, cand mai pacaleam pe unul, ii luam telefonul si-l vindeam, plecam mai departe, dormeam la manastiri, mancam bine ! Macar puteam sa stau linistit acasa, sa ascult manele, sa ma uit la filme porno si sa fac l..a! Mi-a trebuit sa investesc bani in tampitii astia, in arta!
Scart, scart...doar balansoarul mai intrerupea tacerea.
-Sunt nervos! Noaptea asta le distrug pe toate, le scot in fata magazinului si le dau foc! Ce dovada au ca mi le-au dat? Cretinii!
O alta tigara isi gasea sfarsitul pe gresie, langa surata ei.
-Sunt tare nervos! Dimineata, dupa ce am alergat sa cumpar vin si piscoturi, aveam tensiunea 21 cu 14. Cred ca acum este si mai mare! Idiotii!
Un ragnet prea puternic pentru pieptul sau mic se auzi...
-Sunt nervos, unde-i cutitul!?
Mi-am ridicat privirea, care se desfata cu o lucrare calda, la timp ca sa vad grotescul personaj alergand turbat spre un tablou si infigand o foarfeca imensa in el....
Tabloul a gemut sfasietor. La fel a gemut si inima mea.
In centrul tabloului erau doi cai care galopasera fericiti, pana atunci, pe o plaja. Acum tasnea sange din ei. Sangele lor m-a improscat si pe mine si cea din urma caldura a lor ma ardea crunt, imi rascolea intreaga faptura. Trista i-am inmormantat in cerul cailor sacrificati si doream doar sa plec, sa las frigul de ianuarie sa-mi inghete amintirea aceea. Am mai privit in trecere tabloul si m-am minunat de premonitia artistului care stropise , in final, tabloul cu rosu Scarlet, cu rosu englez si carmin, asa, gen Polock...
Insangerarea cailor era scrisa, programata, trebuia sa se intample.
In drum spre usa am fost oprita de Lara care, desi prezenta, nu era nicaieri si care m-a intrebat:
-Acum ca ai vazut galeria, asa cum ai spus, vei aduce si tu lucrari spre vanzare, nu?
-Nu! Si iti dau un sfat: pleaca de aici cat mai repede!
-!!!! a fost tot ce a rostit Lara, neconvinsa ca eu intelegeam ceva.
In urma mea bocetul culorilor era acoperit de manele care trebuiau sa il linisteasca pe investitorul in business-ul cu arta.
Trecusera doua saptamani atunci cand l-am intalnit pe autorul cailor insangerati. Nu stia nimic despre sacrificarea cailor sai, nu mai trecuse pe la galerie, inca se mai reculegea.
- Caii mei nu raman niciodata nerazbunati! a rostit abia soptit, dar nespus de hotarat.