Se anunta o seara fericita

Uneori mi se face dor si poposesc in amintiri...
Dadusei buzna pe usa, fericit, spunand prostioare, jucandu-te cu tot ce-ti iesea in cale.
Imi povesteai cu voluptate despre toate victoriile pe care le repurtasei peste zi,
despre maretele planuri pentru ziua ce vine, si pentru anii in care tu vei fi conducator...
Vedeam un copil fericit si ma molipsisem si eu...
Gandisem ca iti pierzi timpul si forta in preocupari irelevante, neesentiale.
Lumina pe care o radiai imi dovedea ca ma inselasem, ca lupta aceasta merita, ca te implinea.
Mi-am amintit cum te-am cunoscut...si m-am simtit vinovata ca nu am crezut, asa cum meritai, in tot ce faceai...
Era o seara de vara, eram tare trista si ma dusesem, luata de val, cu grupul acela de voluntari care tocmai gasisera sapte delfini morti la mal. Candva fusesem foarte activa in acest grup, dar dupa pierdere..., ma duceam mai mult sa fac act de prezenta, nu ma mai implicam, ajutam uneori, dar si atunci cu gandul aiurea...Printre voluntarii agitati eu priveam delfinii morti si-i intrebam daca nu-l vazusera cumva pe acolo, prin vesnicie...
Pluteam in visare cand m-a sunat Costa, prietenul meu care statea la mine, asa cum facea mereu in zilele in care se intalneau romanii pribegi. Oraselul nostru organiza anual aceasta intalnire, ii facea pentru o saptamana sa uite ca le e greu, ii scotea in prim plan, le desena stele pe caldaram, le dadea iluzia ca sunt importanti. Costa aducea in fiecare an cate un oaspete de calibru sa-l cunoasca pribegii, sa-l poata atinge.
Ma cunostea bine Costa, stia ca am tendita de a pasi pe urmele oamenilor pe care-i admiram, asa-l si cunoscusem, mi-l prezentase Sabin, pe urmele caruia cu piosenie calcam...
-Ce faci ? m-a intrebat la telefon.
-Incercam sa ajutam delfinii, suntem la mare, nu vii si tu? Am auzit ca si invitatul tau e voluntar, poate vine si el !
Ati venit.
Ne-am intalnit pe faleza, in dreptul hotelului ce ascundea in pantece vechea cetate.
Erai jovial si desi nu semanai cu poza pe care o pastram, taiata de tata dintr-un ziar,
de atunci, de demult, mai pastrai inca in ochi lumina stelelor norocoase.
Te-am admirat, asa cum o facusera toti voluntarii prezenti, si am vrut sa plec in visarea mea, cu gandul la ieri...
Costa se prinsese ca nu vazusem cat de mari erau urmele pasilor tai si a propus sa mai
stam la o impartasire de gand, alaturi de vinul cel bun pe care-l adusese. Incepuse sa adie briza. Ne-am dus acasa, in curte si, sub cerul acoperit de stele, am inceput sa-ti vad aripile... Ce urme imense de pasi...! Mirata veneam din ieri catre astazi .
Au trecut luni, ne imprietenisem . Eram umbra gandului tau.
Asa pasisem pe taramul implinirii...
Tocmai cand ma cuprinsesei in brate si-mi sarutai umarul drept, sunetul telefonului tau te alarmase iar pe gulerul alb al camasii calcate cu dragoste am zarit semnatura noii tale fericiri...
Rolul meu se incheiase. Puteam sa plec sa-mi incerc aripile pe care ma invatasei sa le intind iar...
Iti multumisem si as fi vrut sa iti pot spune sa nu uiti ca daca lupta cea noua te va obosi, vei putea sa ma chemi, aveam aripi tinere, odihnite, si doreau sa zboare in tandem.
Cand te vei simti singur, priveste peste umarul drept, sa ma vezi incercand sa pasesc pe urma pasilor tai ! am scris pe bogata amintire si am zarit un suflet trist care avea nevoie de mine.
Eram iar un bun voluntar; ii invatam pe ceilalti cum se deschid aripile, cum se zboara.
Lucram mult si fiecare lucrare a mea avea atasata o pereche de aripi.
Ne-am revazut peste cativa ani.
Cand te-am zarit eram inconjurata de admiratorii care doreau autografe pe aripi.
Erai obosit, nu mai aveai stele-n priviri, erai pervertit si fara dorinta de zbor...
Te schimbasera, devenisei ca ei.
Am venit sa-ti restitui aripile pe care grijulie le crescusem. Aveai atata nevoie de ele!
Nu m-ai recunoscut decat atunci cand te-am invitat sa ingerim. Am plecat admirand astrele care se aprindeau iar in ochii tai.
Era o seara fericita!