Impodobita cu rani

Dormeam profund cand un inger de lumina s-a asezat langa mine, m-a mangaiat cu aripa-i stravezie si mi-a spus: vino, ai ceva de facut! Ne-am inaltat si am ajuns intr-un loc strain, un loc care nu-mi prea graia prietenos. Atunci te-am vazut, daca pot sa spun asa, pentru ca erai taiat in doua bucati, una roz si una gri. Cele doua parti ale tale erau unite doar in zona frontala de o banda subtire, pamantie. Am inceput sa plang si te intrebam ce s-a intamplat. Ingerul mi-a spus ca nu ma vezi, nu ma auzi, dar ca eu te pot reface fara ca tu sa stii.Despre ce vorbea ingerul? Oare chiar era inger? Chinuindu-ma sa gasesc o solutie, priveam atenta ciudatenia infricosatoare si nu ma puteam obisnui cu stranietatea clipei.. Partea roz era buna, prietenoasa si privea increzatoare si fericita inainte, cealalta, cea gri, era dura, urata, rea si ascundea ceva in spatele ei. Am devenit curioasa si incercam sa vad ce anume ascundea.Nu era usor pentru ca uratul acela gri imi obtura mereu privirea. Simteam ca de acolo vine raul, dar cum, cum sa vad ce nu ma lasa sa vad? Plangeam neputincioasa cand am simtit ca eu am aceeasi frecventa cu partea ta roz, ca pot patrunde in ea si de acolo voi vedea tot, de tine nu te puteai feri tu cel rau si urat. M-am inaltat si am patruns. Era asa bine, atat de acasa incat mi-as fi dorit sa petrec vesnicii acolo, dar...Vad bine? Da, ascundeai o femeie! Hohotind am vrut sa fug dar ingerul m-a oprit spunandu-mi sa nu ma grabesc, sa vad mai intai daca esti fericit. Prin cordonul pamantiu am patruns in mintea ta cea gri. Vai, ce teama, ce urat era acolo! Si cate calculatoare, cate instrumente despre care nu aveam habar la ce folosesc, unele pareau chiar instrumente de tortura. Am cautat firele care duceau spre femeia pe care o ascundea posesorul acelei minti. Erau unele roase, intortocheate, rasucite si incalcite care duceau la un plan desenat pe o hartie urat mirositoare, mototolita si indreptata aproximativ, in mare graba. Am simtit durere si...de data asta nu era a mea, era a partii gri! O durea rau, voia sa se salveze, crezuse ca asa ar putea ...Ii era si mai greu. Undeva, la pupitrul de comanda, era inca o femeie, impartita in doua si ea, doar ca, la ea, impartirea se facea pe orizontala, la nivelul mijlocului. Partea roz emitea efluvii spre undeva in zari indepartate , cea gri manipula cu pricepere butoanele ce comandau partea ta gri. Imi era frica si mila in acelasi timp. Nu stiam care traire era mai intensa, stiam doar ca trebuia sa fug de cumpliteniile acelea. Acolo era taramul mortii. Eram atat de coplesita incat imi era greu sa gasesc cordonul pamantiu, singura legatura cu mediul meu. Ce bizar! am reusit sa gandesc atunci cand am zarit intrarea ingusta, dar salvatoare, a cordonului si, cu o ultima privire aruncata spre “duca-se in nefiinta”, am vut tabloul intreg al nepermisei intamplari. Bicolora aceea introducea ultimile setari, era pe punctul de a-si duce diabolicul plan la indeplinire. Am reusit totusi sa vad, undeva in jumatatea aceea de piept, un bulgaras roz camuflat bine de fire vinetii ce porneau de la tabloul de comanda. Drumul prin cordon a fost extrem de anevoios, nu mai aveam vlaga, lacrimile care-mi siroiau nestavilite ma ardeau si dureau rau, lasau rani adanci, cand o blanda, tandra traire m-a readus in mine, acasa, adica in jumatatea ta roz. Energia iubirii curate m-a patruns oblojindu-mi ranile adanci. Ma intremam dupa calatoria prin moarte, prin moartea aceea asistata si asumata fara drept de apel, cand un falfait de aripi stravezii mi-a asezat in palme o cantitate generoasa de lumina. Tocmai cand ma intrebam ce sa fac cu ea am vazut in pieptul jumatatii roz o nucsoara de gri...Am imbracat-o bine in multa lumina primita si am simtit o liniste de inceput de timpuri, linistea primordiala. Am parasit taiata faptura stiind ca am fost initiata intr-o lume pe care nu voiam sa o cunosc, dar de care, se pare, trebuia sa am cunostinta si eu.
-Ingere, de ce trebuia sa trec prin aceasta initiere dureroasa?
-Este o parte a vietii si aceasta! Acum stii si poti alege, doar trecand prin aceasta durere vei putea sa alegi: sa fugi, sa te razbuni sau sa repari.
Mi-am privit ranile adanci. Dureau , insa durerea pe care o simtisem in jumatatea ta gri era mai intensa. Am privit ingerul si el mi-a aratat un canal de lumina ce se facea vazut chiar in fata mea, semn ca ingerul imi intelesese alegerea. Nu mai aveam nedumeriri, temeri, stiam exact ce trebuia sa fac. Eram stapana mea si stapana luminii. Am luat lumina, m-am apropiat de tine cel sfasiat in doua si am inceput sa umplu cu lumina cordonul pamantiu care se scurta cu o viteza inimaginabila aducand partile tale neprietene aproape, aproape, pana la contopire. Cand s-au unit s-a auzit un ragnet sfasietor - era raul care fuseses gonit.
Acum era usor sa cos luminos jumatatile tale. O faceam cu mult drag si incepusei sa simti caldura mea. Partile nu se mai respingeau, se cautau, isi manifestau dorul si bucuria reintalnirii. Roz, gri...luminos. Devenisei un tot luminos. Ajunsesem pe aceeasi lungime de unda, era bine, eram multumiti, fericiti. Fusese o experienta solicitanta , insa roadele erau delicioase! Priveam cea mai frumoasa alcatuire biologica, o faptura uimitoare, o fiinta care transforma fiecare privire a mea intr-o rugaciune aprinsa de pulsiuni elementare...Eram bucuroasa ca am cutezat sa-ti vad adevarata culoare a sufletului si sa inteleg ca starea aceea infricosatoare era doar o gresita si pasagera alternativa a unui suflet lipsit de rigoare afectiva, ratacit in iluzia controlului si recuperat in esenta cu ajutorul bunului inger.
Priveam visatoare minunea care ma inbia, cred ca ma indragosteam de refacerea la care luasem parte, voiam sa te intregesc, sa fim un tot ... Ingerul m-a privit si atunci am inteles ca eu nici nu stiam cine esti, ca nici nu avea importanta, ca avusesei nevoie de mine si eu avusesem o lectie de invatat, ca ne fusesem de ajutor unul altuia, ca ne imbogasisem, ca intr-un orizont indepartat o alta durere striga...
Ti-am multumit recunoscatoare, om nestiut, frumos refacut, te-am trecut in a mintii uitare si in istoria vesnic vie a sufletului meu si am plecat linistita, alaturi de inger.
Ingerul imi privea cu “ingereasca invidie” ranile adanci care acum nu mai dureau, ma impodobeau...