Papusarul

A fost o noapte speciala - noaptea in care mi s-a permis accesul la taina din sufletul meu.. Se facea ca sunt pe taramul umbrelor... Universul intreg parea o umbra. Ma asezasem ostenita pe o margine de lume si priveam defilarea tuturor umbrelor din viata mea. Umbrele purtau etichete pe care cineva scrisese toate explicatiile necesare aducerii mele aminte, si mai ales, luminarii mele spre a intelege rolul pe care fiecare umbra l-a jucat in destinul meu. Unele dintre ele m-au bucurat, altele mi-au dat fiori, pe altele nu le-am recunoscut. Citind biletelele atarnate de ele am inteles ca, desi nu le cunoscusem vreodata, ele jucasera un rol important in viata mea prin cate o vorba, un gest, un fapt care ma facusera sa-mi aleg drumul. Ciudat, acestea erau cele mai multe ! Le-am multumit tuturor, am mai privit un timp cortegiul umbrelor mele si tocmai cand voiam sa trag cortina peste ultimul act al destinului meu, s-a starnit ceva ce credeam ca-i o furtuna : din neant s-au ridicat valuri mari, amenintatoare, valuri ce curgeau sigure spre mine. Cred ca m-am speriat si am vrut sa fug stiind ca nici asta nu ma poate salva...
Abia atunci am simtit ca nu sunt singura, ca langa mine este o forta puternica, luminoasa si linistitoare. Doamne, cum de ma crezusem singura?
Tu ai fost mereu in mine si eu nu te mai vedeam, ma ratacisem ... nu mai comunicam cu mine si nu mai reuseam sa te simt, amortisera toate simtirile mele. Nu te-ai bucurat, dar m-ai iubit in continuare, m-ai ocrotit si mi-ai ghidat pasii pana in ziua de azi, ziua intalnirii mele cu mine.
Linistita acum, am privit valurile care veneau spre mine si am vazut ca ele doar se grabeau sa-mi aduca ceva. S-au unit, s-au compus si impletit fastuas spre a-mi intinde o cutie de cristal in care zaream cateva papusi care interactionau permanent. Nu intelegeam despre ce este vorba, dar, la indemnul ingerului meu, trezit din amortire si el, am luat-o si am plecat spre casa care inca mai adapostea templul trecator de carne al sufletului meu etern. In fata usii casei mele pustii statea ingerul adevarului care mi-a zambit bland si m-a poftit sa intru. De prea mult timp nu ma mai asteptase nimeni, nu-mi mai urase nimeni bun sosit. Mi-am amintit cu nostalgie de viata mea trecuta, de iubirea constanta care durase pana cand moartea ne despartise...de imbratisarea calda cu care ma primea mereu, de sarutul de bun venit care putea sa aiba zeci de forme, de “te iubesc-ul” care acompania mereu revederile noastre, umpland benefic spatiul nostru... de el, de sotul meu. Eram tentata sa ma cantonez pe amintirile acelea duioase, dar ingerul dreptatii mi-a aratat templul a carui usa era deschisa si ma imbia sa patrund. Am asezat cutia de cristal pe altar si am privit cum se lumineaza. Acum papusile se vedeau bine; fiecare era prinsa cu








multe fire. Firele care ancorau toate papusile convergeau spre o mana pe care abia acum o vedeam. Mana aceea decidea miscarile tuturor marionetelor din cutie. Imi era mila de sarmanele creaturi care nu pricepeau ca-s viciate de defectul fundamental – lipsa libertatii ! Dar erau mult prea virusate emotional ca sa mai realizeze inutilitatea eforturilor lor de a fi ele... Bantuiau innebunite de dorinta de a-si demonstra fiecare talentul, putinta, suprematia... Mana papusarului lasa un dram de lejeritate corzilor, doar atat incat iluzia libertatii sa le faca pe creaturile acelea prea pline de ele sa continue searbada defilare prin fiinta... Cata desertaciune, cata energie pretioasa consumata inutil ! Priveam si intelegeam ca toate marionetele acelea sunt aspecte ale mele. Tristetea imi dadea tarcoale cand am observat ca fiecare marioneta are un graunte de lumina in ea. Miezul acela luminos era la unele mai puternic, la altele palpaia slab, dar toate- l aveau si atat era important. Orice exista poate fi ingrijit, educat, crescut,
doar sa existe vrere... Le-am privit atent, pe rand. Le-am vazut clar, cu bune si rele. Intelegeam ca toate relele, micimile si neputintele lor au iesit la suprafata spre a putea fi vindecate, intelegeam ca e calatoria mea sacra spre mine, ca mi s-a permis sa vad lumina. Era timpul intelegerii mele, a regenerarii mele, timpul trecerii mele dincolo de valul Mayei, timpul zaririi Primei Lumini... M-a cuprins o liniste desavarsita si abia atunci am vazut ca mana papusarului era
matricea mea superioara, era spiritul meu etern, eram chiar eu . M-am pierdut o vreme in contemplarea mea. Cat de frumoasa eram, de ce-mi uitasem dumnezeirea !?! Dar vazusem Lumina, aveam calauza spre dumnezeirea din mine, nu ma mai puteam rataci, ba chiar, la randul meu puteam fi calauza celor care ratacisera drumul... Ma minunez de cat de frumos este universul si-i multumesc cu tot ceea ce, aici si acum, sunt eu ! Si-i mai multumesc si pentru ca a ales calea aceasta blanda de a-mi face cunostinta cu mine, calea pe aripi de vis...