Incepea...

Incepea toamna atunci cand un alter ego al meu,ego de care uitasem de multa vreme , incepuse a se reinstala in strafundurile mele.
La inceput ma atingea o aripa de inger, usor ,ca o parere... .
Multa vreme nu mi-am dat seama ca incepeam sa traiesc,constatam doar ca sunt vesela,ca incep sa privesc oamenii,sa le vad tristetile si bucuriile , sa vad pantofii cei roz ai prietenei mele ,sa miros after shav-ul intepator al comis voiajorului, sa ajut batranica incovoiata de povara sacosii mult prea grele, sa umflu balonul copilului din parc , sa scot din ochiul de apa, cascat fara voie pe trotuar, fluturele cu aripile ude, sa platesc vecinei factura la apa....
Aveam senzatia ca o nemarginire m-a invadat si ,cosul neumplut atata vreme, tindea sa-si piarda echilibrul .
Nu stiam de imi e bine sau rau; eram confuza. Nici macar atunci cand te-am reintalnit nu am stiut de ce mi-e bine langa tine, de ce simt ca te cunosc de la inceputul lumii.
Imi era comod si atat era important. Langa tine eram linistita,ma simteam protejata, eu cea obisnuita sa-si asigure singura si spatele si inaintarea.. Nici cand am mers la expozitia prietenilor mei si, in ciuda faptului ca m-ai pirdut rapid printre invitati, multi dintre ei amici pe care nu-i vazusem demult si , desi obosit, tocmai venisei de peste ocean , nu ai vrut sa ma lasi sa plec singura acasa, m-ai asteptat. Te-am privit incurcata, ba chiar putin enervata, atunci cand hotarat si bland mi-ai spus : -“am venit impreuna ,plecam impreuna” .Imi amintesc si acum privirea ta in care m-am adancit in tacere o clipa, asa cum fac de fiecare data cand nu-mi prieste ceva si incerc sa patrund in cotloane pe care interlocutorul le tine ascunse . Nu era nimic ce-ar fi trebuit sa ma revolte si, totusi , ce tupeu! am gandit ,cine-i permite sa-si imagineze ca daca m-a luat de acasa cu masina, gata, trebuie sa ne facem un program comun, ca doar n-o fi pus stapanire pe mine ...Eu sunt independenta ! Nu stiam atunci cat de scurta imi va fi independenta. La petrecerea de dupa vernisaj am dansat si cu tine .Mainile ,da ,mainile tale parca voiau sa-mi spuna ceva...Ma uitam fascinata la ele fara sa stiu de ce ma atrag. Parca-mi aminteau de ceva , sau, poate de cineva...
Tarziu in noapte , plecand spre casa, te-ai oferit sa faci un ceai si am
luat-o ca pe o binecuvantare, aveam nevoie de un ceai ,voiam sa incerc sa deslusesc ce-mi spuneau mainile, poate se dadeau de gol, concentrate fiind cu preparatul ceaiului...
Eram pentru prima data la tine; ti-am studiat tablourile ,ceva poze, am remarcat teancurile de carti ce se pravaleau prin locuri nepotrivite,
dezordinea curata si aerul tau degajat ,de gazda innascuta .
Ai adus ceaiul ferbinte, cumparat de undeva din Asia .
Iti urmarea mainile albe si fine, frumos conturate, cu unghii ingrijite, cu linii putine si clare asa cum au toti invingatorii. Erau stapane pe tot ce faceau, parca-ti erau stapane si tie... Mi-era bine .
Ma simteam ca acasa in papucii tai mult prea mari si, in timp ce urmaream un documentar interesant pe ecranul calculatorului tau , ca somnul ne trecuse deja, m-am oprit cu greu sa nu-mi asez capul pe piciorele tale, sa ma cuibaresc la caldura ta .
Mi s-ar fi parut normal sa mergem sa dormim imbratisati ca niste soti trecuti de multa vreme de nunta de argint. In zori m-ai dus acasa si am adormit gandind ca as fi putut sa-ti imprumut pentru cateva ore mainile , sa ma cuprind cu ele calm, bland, cald...
M-ai invitat sa raman, n-am facut-o,vroiam sa ajung acasa sa pot visa
ca am inteles ce-mi spuneau mainile.
Erai o parte a mea pe care o pierdusem si careia ii simteam lipsa...Ma intregeai .
Ne-am mai vazut de cateva ori in urmatoarele zile, suficient pentru a deveni dependenta de linistea din preajma ta ,de mainile care-mi vorbeau neinteles . Apoi ai plecat intr-un oras indepartat, angrenat intr-un proiect maret ce nu ti se potrivea.Te convinsesera sa te implici cei ce aveau nevoie de imaginea ta . Abia atunci am inteles cat de mult imi lipsesti…
Si mainile…
Injumatatita, cumva, simteam cum incepea iarna…