Diana Dobrița Bîlea despre Mofturile unui gând Pregătită pentru avatarurile unui canon autoimpus Aflată pe aripile celui de-al treilea anotimp al existenţei sale, în „toamna bogată” când „cerurile miros a must” şi „galbenul crapă în gutui”, Luiza Cala, pictoriţă şi poetă deopotrivă, este pseudopregătită pentru demitizarea iubirii şi cu atât mai puţin pentru crearea mitului personal în virtutea şi de la înălţimea sublimităţii vârstei. Poezia care dă titlul volumului, Mofturile unui gând, nu este aşezată la începutul cărţii, ci la final, întocmai ca epilogul la un roman ori concluziile la un studiu ştiinţific, trebuind să aibă aşadar rolul de a rezuma şi de a sublinia ideile întregii lucrări. Discursul epilogal îmbracă aici forma unui dialog între gândul „supărat” pentru îngrădirea libertăţii sale şi eul „prins în noua iubire”, căruia i se reproşează „moftul” de a continua să se înrobească iubirii. De altfel, tema centrală a cărţii este dragostea, iar prima poezie, Ars amandi, pledează dintru început pentru aceasta, însăşi figura reprezentativă a Tomisului, relegatul poet Ovidius, fiind invocată să se întoarcă din morţi şi să-i mai înveţe o dată pe oameni arta iubirii. Trecerea timpului este în acest volum o temă legată aproape strict de aceea a iubirii. Celelalte teme, precum starea poeziei/poetului în prezent, condiţia femeii în societate, dedublarea, exilul românilor în căutare de muncă, pandemia de coronavirus, marea ş. a. apar doar episodic, fără să lipsească însă obişnuita patimă a spunerii şi, ipso facto, dorinţa de a convinge. Luiza Cala propune o igienă etică în viaţa oamenilor, în mersul lucrurilor şi, până la un anumit punct, chiar şi în iubire. Poezia sa pendulează între senzualitatea carnală, erosul fiind puţin spiritualizat, şi o mai slabă chimie cu tot ceea ce se află de cealaltă parte a iubirii. Descoperim un sine ipostaziat multiplu: iubită, văduvă, amantă, poetă, pictoriţă, Evă, îndrăgostită, ispită, dublu al eului, nălucă, Pygmalion feminin, femeie Alfa, femeie vulnerabilă. Eul liric vorbeşte despre femeia ajunsă la apogeul capacităţii de a iubi. Visările, pledoariile, melancoliile sale nu ne conduc către un sine romantic, ci mai degrabă către unul care alternează între apolinic şi dionisiac. Sunt şi poezii de atitudine, indiferent de punctele de vedere care sunt susţinute. Portretul poetului este metaforizat sau realizat din tuşe clare, care nu lasă loc echivocului: „Fiecare îmblânzitor de cuvinte/ Începe să semene cu infinitul/ Care curtează eternitatea/ Și absolutul îl adulmecă” (Muzele de primăvară); „Don Quijote al literelor sacre,/ Temându-se ca somnul/ Să nu-l trezească din visare,/ Se oferise insomniei./ Era o insomnie molipsitoare/ Care cuprindea planeta./ Deznădăjduiți, poeți majori,/ Poeți minori/ Încercau a-l convinge/ Că poezia nu este iluzie,/ Că ea e sămânța nemuririi/ Din sufletele mari” (Poemul răstignit); „O Evă mai altfel... a găsit într-un bar,/ Un poet încă în viață./ Între o vodcă și un absint,/ Poetul, posedat de zâna verde,/ A început a se juca iar/ Cu înțelesul cuvintelor/ Pentru a intra în grațiile/ Acelei Eve mai altfel.../ Eva iertării de păcat” (Ultimul poet). Este o dorinţă înaltă a Luizei Cala de a salva poezia şi poeţii, dar şi sufletul semenilor, sensibilitatea umană, tabloul lumii fără toate acestea fiind unul apocaliptic: „Lumea începea să semene cu o scenă,/ După spectacol./ Puținii oameni aveau priviri sărăcite de viață./ Nu înțelegeau că lumea lor moare./ [...]/ Că lumea pierea pentru că oamenii/ Nu iubiseră îndeajuns poeții/ Și cuvintele începeau să moară/ De plictiseală” (Ultimul poet). Misoginia perpetuată de la o generaţie la alta sau exploatarea femeii de către bărbat sunt aspru sancţionate de Luiza Cala, dimensiunea feministă a volumului de faţă fiind evidentă: „Doar mândrii și domnii/ Vini nu-și găseau./ Ei plătiseră bine pe ambasadorii/ Plăcerilor cu iz de lapte,/ Ba chiar le puseseră fetelor/ Bomboane pe trepte/ Să fie dulci în negura camerelor./ Ei sunt curați,/ Noi avem conștiintele încărcate/ De atâta răbdat” (Bocetul fecioarelor). Sublimarea iubirii are un efect neaşteptat, producând o schimbare atât la nivel emoţional, cât şi raţional. Renunţarea la histrionismul impus de regulile uneori nedrepte ale amorului este rezultatul regăsirii sinelui, prilej fructificat pentru o conştientă şi necesară curăţenie prin timpul ce va veni: „Mi-am trăit până la capăt/ Ideea scotocirii/ Prin interioarele tale./ Cu aplomb, cu nesaț!/ Atât de profund,/ Până la lipsa nevoii de tine./ […]/ Mă regăsesc./ Zborul din mine/ Dă toate măștile jos./ Pregătesc, liniștită,/ O vară salubră” (Introspecţie). Dar renunţarea la iubire este imposibilă. Mai mult decât atât, actantul liric are revelaţia înveşnicirii celuilalt protagonist al perechii datorită firescului poeziei de a rămâne vie şi dincolo de moartea poetului: Am pribegit prin lume,/ M-am rănit,/ M-am vindecat./ Am arătat frânturi din mine/ În scrierile antume./ Când îmi spuneam/ Că sunt cam obosită/ Te-am întâlnit/ Și am găsit/ Cuib sufletului meu./ […]/ Teamă îmi e că vor citi/ Mai multe despre tine/ În scrierile mele/ Publicate mai târziu,/ În cărțile postume” (Cuib sufletului meu). Nevoia de a face lumea mai frumoasă este o constantă a felului de a fi, de a simţi şi de a gândi al Luizei Cala, care încearcă, dăruită de Dumnezeu de două ori cu har – harul de a scrie şi acela de a picta, de a vedea, aş zice, cu sufletul ceea ce alţii pot vedea doar cu ochii sau nici măcar cu aceştia, în orice caz nu până în profunzime, nu până la dezlegarea misterelor –, să reconfigureze spaţiul fizic şi sufletesc al semenilor după chipul şi asemănarea sa, aşa cum declară, de exemplu, în poezia Sau nu…: „Afară s-a instalat/ Fericirea,/ După modelul/ Femeii din mine./ Am vrut să te nasc/ Natural,/ Adică bărbat./ Nu mi s-a permis./ Am inventat/ Bărbatul din mine/ Și am decretat/ Duminică veșnică”. Ştie că nu-i poate fi uşor să lupte cu toate impedimentele şi cu toate prejudecăţile oamenilor, dar nu renunţă la visul de a schimba lumea, chiar dacă puterile sale sunt doar de ordin artistic: „Și nu voiau să îmi spună/ Că pisicul cel negru e gri./ Trecătorii sunt răi,/ Au inimile împietrite,/ Mi-am zis./ Am luat paleta, câteva culori/ Și am vopsit pisoiul cel negru,/ I-am făcut dungi,/ Câteva picouri” (Pisicul cel nou). Să fie această năzuinţă doar un moft în gândurile Luizei Cala? Nu cred. Omenirea are nevoie de visători. Visătorii sunt cei care au schimbat lumea, chiar dacă aceştia au fost poeţi, oameni de ştiinţă, simpli îndrăgostiţi sau amatori inspiraţi de Pronie. O îndemnăm pe Luiza Cala să nu renunţe la visul său cel mai frumos. De altfel, ştim că spiritele elevate nu se împiedică de eşecurile inerente pe calea către lumină. Iar ea, unul dintre aceste spirite elevate, este pregătită să facă faţă avatarurilor acestui canon autoimpus. Diana Dobriţa Bîlea