Loreta Popa - Prefață la ,,Singură împotriva uitării,, Întreg secretul scrierilor Luizei Cala stă sub semnul iubirii ei pentru viață. Sensibilitatea pe care o dezvăluie cititorilor nu e decât aura de neliniște în care se învăluie dorința ei permanentă de a da vieții mai mult decât primește. În mare parte, iubire, căci fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Oamenii, libertatea, profesia, soarele, vântul, marea, piatra, copacul, locul în care trăiești, totul se cuvine a fi iubit. Luiza Cala recunoaște că „Singurătatea este superputerea oamenilor puternici”, iar eu nu o contrazic, pentru că știu foarte bine că are dreptate. Poezia are darul de a emoționa cititorul, de a-l sensibiliza, de a-l învăța să lupte pentru un ideal, pentru frumos. Poezia sondează adânc în sufletul omenesc, trecând prin luminile și umbrele lui. Emoțiile se află în claritatea versurilor, în acele imagini care răspund la marile chemări ale sufletului, la marea lui cerință de frumos. Ana Blandiana scria cumva premonitoriu în revista Amfiteatru, în decembrie 1967: „Dar cine va fi în stare să deosebească tăcerea de liniște? Cine va putea separa clipa în care cântecul urcă din suflet în suflet, din frunte în frunte, fără ca vasele comunicante să se vadă, fără ca urechile să-i simtă murmurul, de clipa în care față în față, cu ochii goi, nu vom mai avea să ne spunem unul altuia nimic? Cine va putea deosebi poezia viitorului de ceea ce un filosof numește «moarte informațională»”. Sub semnul acestei „morți informaționale” a așternut poem după poem în această carte și Luiza Cala. „Nimeni nu prea înțelege/Cum se spală timpul./După șocul inițial,/Fac un succint exercițiu/de imaginație/ca să văd încotro/să o iau”, spune poeta încercând să se orienteze într-o lume care-și pierde pe zi ce trece din simțurile pe care le are. „Timp nespălat,/timp lovit de păcat,/ timp adevărat”, timpul pe care ar trebui, în mod normal, să ni-l acordăm nouă însene, dar și celor pe care îi iubim, prețuim, cu care rezonăm. Despre acest timp scrie Luiza Cala, trăgând un semnal de alarmă asupra izolării îndelungate la care suntem supuși și care, din nefericire, nu are altă urmare decât îndepărtarea de tot ce ne face oameni cu adevărat. Versurile Luizei Cala ating răni și rostesc adevăruri: „Sfinți alungați/Ne plângeau viitorul,/Privindu-i pe preoții/care tăceau/de teama ateilor conducători”, „Viitorul se ascunde cu teamă/De omul cel nou,/De umanitatea rătăcită” și „Sunt furnici/care duc greu/Neputința de a povesti/Tot ce știu”. Oricât ar încerca, Luiza Cala, precum toți creatorii acestei lumi, nu poate fi la fel cu ceilalți oameni. Creatorul este ales de destin pentru misiuni spirituale înalte, deosebit fiind prin alcătuirea sufletească. Luiza Cala știe că viața nu înseamnă să stai la umbra unui copac generos, cu mâinile sub cap. Dimpotrivă. Poeziei pe care o aduce la lumină îi poate fi recunoscută calitatea de liant între cer și pământ. La fel cum ființei ei i se poate recunoaște perseverența cu care împarte bucurie, onestitatea cu care descoperă întotdeauna ceva bun în fiecare om întâlnit fără orgoliu sau vanitate. I se pare important să aducă un strop de frumusețe lumii în care respiră. Nu văd cum un poet-artist, așa cum îmi îngădui s-o numesc pe Luiza Cala, ar putea să reflecte viața societății în creațiile ei și să trăiască în afara ei. Apreciez modul onest în care revolta omului Luiza Cala a găsit o modalitate de a spune lucrurilor pe nume, arătând cu degetul impostura, pasivitatea, prostia dacă vreți. Cred cu tărie că un poet-artist are menirea de a se implica activ în viața cetății, acceptând să iasă din turnul de fildeș pentru a lumina lumea cu creația lui. Luiza Cala nu stă deloc în banca ei, așezând în versuri sentimentele trăite într-o izolare forțată, răstimp al unei treceri mai puțin senine printr-o primăvară ce promitea să fie mai frumoasă ca oricând. Luiza Cala amestecă în mojarul ei creativ materii neîntinate din dorința de a curăța cu ajutorul acestor poțiuni versificate tristeți, neputințe, dureri. Se poate întâmpla ca unii s-o apuce de aripi și să încerce să-i oprească zborul, dar în focul creației ard concentrate energii de miliarde de ori mai mari decât invidia, egoismul sau ura. Are de partea ei sângele, conștiința și propria-i viață. Luiza Cala a plecat de una singură într-o cruciadă având de partea ei versul liber. La capătul aspirațiilor ei se întrezărește o lume frumoasă, cu oameni în carne și oase, cu inimi calde, vii și suflete deschise. La capătul singurătății ei nu se află uitarea, ci o inimă generoasă și caldă. Nu e puțin lucru să menții un dialog cu cititorul, iar Luiza Cala reușește. Loreta Popa, jurnalist și scriitor, PR Muzeul Național al Literaturii Române