Monica Andrei - Mofturile unui Gând – postfata Luiza Cala nu este numai pictorița originală care-ți rămâne în minte prin nuanța de albastru spre turcoaz, ci și poeta surprinzătoare dublată de o prozatoare unică. Este o artistă originală în adevăratul sens al cuvântului. Cine a avut ocazia binecuvântată să treacă prin fermecătorul salon “Galeria-Atelier” - ca să participe la minunatele seri “Cala-tiene” - din casa de poveste de la malul Mării Negre, i-a văzut tablourile pictate, știe la ce mă refer. Sunt “poeți” care își reciclează în scris propriile obsesii, din lipsa de talent și a culturii generale, ei rămân cinci minute pe val, apoi se pierd în largul mării timpului. Nimeni nu-și va mai aminti de ei. Într-o lume intoxicată de kitsch și surogate, Luiza Cala rămâne poeta autentică. După ce am urmărit-o discret vreo 10 ani, de la distanță, fără să știe, i-am cerut un interviu, despre viața ei în artă și despre arta vieții. M-am dus acolo, în universul ei colorat, într-o zi de vară interzisă, în vreme de pandemie, ca să-i văd atelierul și tablourile, să-i simt culorile vieții, și cum mă pătrunde pulsul din albastrul spre turcoaz din salonul artistic unic în țară, pe care-l întreține prin eforturile proprii. Atunci am aflat că mai pictează din când în când, că scrie mai mult poezie și proză. Eram la o magnifică seară Cala-tiană. Artista a publicat patru cărți, trei de poezie și una proză: „Desculț prin Rai” (poezii), „Frenezii de împrumut” (poezii), „Lumea celor 88 de curcubeie” (volum bilingv, poezie româno-bulgară), “Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun” (proză scurtă). I-am citit pe nerăsuflate toate cărțile publicate, dar mai ales proza cinematografică, la care mă întorc mereu, ca la o parte din mine. Paginile de proză sunt mici scenarii de film de ficțiune, cu situații de viață de acum și de totdeauna și personaje care nu au nume. Ele sunt măștile oricui. Atentă la toate detaliile semantice, artista vizuală modelează lumina cuvântului în profiluri ce sunt portrete în mișcare. Sunt decupaje vii, iar situațiile de viață atât de bine sunt puse în tablourile destinului, că pot deveni filme oricând. În poeziile sale, spațiul cuvântului este modelat de stările sufletești, cu multă dragoste și lumină, de un om bun care, încă mai crede în miracolul artei ce transformă banalitatea din fiecare zi, în plămada viselor. În ultimul volum de poezie,“Mofturile unui gând”, pornește la drum cu o confesiune sinceră, ca o vibrație totală fără de care nu poate trăi: “Sufletul meu are nevoie de poezie”, dar “poezia s-a pierdut în urât și minciună”. Ea știe că omul nu poate trăi fără artă, fără cultură în general, declarând sincer: “Fără poezie sufletele mor”. Așa este! Poezia nu este numai starea ei de grație, ci a tuturor oamenilor. Poezia e vis! Și omul nu poate trăi fără să viseze. Combustibilul ei este dragostea. Ne-o spune chiar în motto: “Fără dragoste viața e lipsită de sens”. Adevărat! Gândul, din fiecare vers, rimează cu frumusețea divină și bucuria de a trăi, vine ca o salvare în lumea încercată de pandemie și nevroză. În curcubeul de stări mai există ceva ascuns, dublat de frica de a nu fi descoperit: “Răsfață-mă galben, septembrie proaspăt”, “Mi-e toamnă, galbenă, roșie, verde”… Anotimpul de după mască ascunde o tristețe suavă - galben e culoarea celor care vor sa fie iubiți tot timpul- un plâns fericit, un dor absurd și o iubire interzisă. Cineva care tânjește după jumătatea colorată, dar fericirea doare, dragostea costă timp și energie. “Speranța e inimă”, căci inima pulsează viața doar prin speranță. Nu mai are nimic de pierdut, nu îi este frică de moarte: “Prin moarte m-am inițiat în libertate”. Și în eternitate rămâne prin artă. Măștile din gând ascund normalitatea strivită de pandemie, iar gândul disimulează ironic, pentru că refuză să i se vadă colorata tristețe. În realitate, el are restricții, nu se răsfață și nici nu face mofturi. Luiza Cala pictează versuri cu sufletul. O poezie care se citește ușor și nu plictisește, iar temele abordate sunt importante: dorul, femeia, iubirea, visul, zâmbetul răstignit, moartea inițiatică, anotimpuri amnezice. Nu lipsește “marea, o întindere de iubire și povești nemaiauzite”. Cu inima zugrăvește în culori vii, iubiri mari, mărunte, seci, iubiri în așteptare, sfinți alungați, dar mai ales anotimpurile. Apare o oră gri trecătore și un prag roz discret. Prin spectrul de culori tari, rămâne seducătoare în tabloul poeziei, pentru că ele au forță. Nuanțele cu stările sufletești pastelate s-ar pierde ca un fum trecător prin mintea cititorului. Poeziile își păstrează acea virtute, în care se aud ecourile unei scene imaginare. Fiecare e un joc sufletesc de lumini și umbre a unei teatralități ce juisează parcă în șoapte. Poeta știe că poezia se ascultă în gând, iar atunci când este rostită în salonul ei de acasă, se va împleti misterios cu muzica. Căci numai arta rămâne antidotul puternic oricând, nu numai în pandemie, pentru că vaccinează sufletul și mintea cu optimism și bucurie, la cote înalte. Un om care trăiește în bucurie citind poezie nu mai poate fi bolnav, ci cult. În felul acesta, se împlinește ceea ce spunea și Dostoievski: “Lumea se va salva prin frumusețe”. Și prin artă, prin modul de a socializa prin intermediul artei, spun eu. Avem nevoie de cultură, mai ales de artă. Poeziile Luizei Cala rămân un spectacol al imaginilor și al imaginației, prin forța vizualității ca amprentă de stil. Iar stilul este artista însăși. Citiți-le! Monica ANDREI, critic de artă, specializarea teatru Monica ANDREI Critic de teatru Teatrul "Metropolis", Bucureşti