Singură împotriva uitării -lansare 6.03.2021 Galeria Luiza Cala

Au participat: Maria Gheorghiu, Loreta Popa, Florin Dochia, Claudia Galeriu, Florin Ciocea, Firiță Carp

Seri Cala-tiene - Artă în pandemie 9.01.2021

Au participat: Daniela Nane, Firiță Carp, Anca Bucur, Gabriela Apostu, Florin Dochia, Maria Iris Pascal, Florin Ciocea

Seri Cala-tiene -20.02.2021 lansare Mofturile unui gând

Un CV de suflet

Un CV de suflet. Sufletul meu are nevoie de bucurie, de bucuria exprimată oricum, oricând, de oricine! Îmi place să aud oameni râzând, să ascult valurile mării spărgându-se de țărm, copilași gângurind veseli, cățeluși hârjonindu-se. Îmi place să văd bătrâni ținându-se de mână, tineri îndrăgostiți, albine adunând polen, fluturi zburând din floare în floare, să văd soarele cum se joacă poznaș pe pereți după ce se strecoară printr-un colț de fereastră, să văd copii construind castele de nisip cu seriozitatea celor mari, să văd oameni care se ajută. Îmi place să privesc cu bucurie și recunoștință tot ceea ce mă înconjoară. Cât de frumoasă este lumea noastră! Îmi place să simt mirosul de după ploaie, mirosul de pâine proaspăt coaptă, mirosul rufelor uscate în ger, mirosul plantelor aromate, mirosul ierbii, al copacilor înfloriți, să simt mirosul omului iubit, mirosul mării, al algelor. Uneori, îmi place să plâng. Liniștitor. Nu îmi plac înmormântările cu fast. Aș legifera înmormântări cu strictul necesar. Nu îmi place dubla măsură, absurditățile așezate sub umbrela corectitudinii politice, legile aberante care ne guvernează viața, detest TVA-ul și o mulțime de taxe bizare, detest faptul că în secolul 21 mor oameni de foame, că nu am reușit să eliminăm durerea, că sistemul de sănătate este ultimul pe lista nevoilor urgente, că există partide politice, că cei înrolați nu au dreptul la opinii proprii, că gândește partidul pentru ei, ei doar acționează, că se reglementează orice, că bunul simț este pe cale de dispariție. Nu-mi place că omenirea este pe drum greșit, că nu cinstește cum se cuvine minunea aceasta de planetă albastră care ne-a fost oferită pentru a viețui. Detest supușenia oarbă în fața conducătorilor vânduți altor interese, detest perversitatea decretată corectitudine politică, neputința de a ne opune aberațiilor legiferate de lipsanoastră de reacție. Pentru că nu mi se potrivește această nouă lume, eu voi renunța la zâmbetul social, voi deschide arhiva celestă și voi închide în happy end capitolul toleranță nedemnă de Om. Eu mă angajez să restaurez bunul simț, iubirea de semeni, iubirea de adevăr și dreptate!

Peștii rămași nebotezați -publicată în ,,Primăvara se numără prozele,, antologie Editura Inspirescu

Era sfârșitul lui august. Fusese o vară prea scurtă. În acel an au numit-o vară covidică. Ceva s-a produs atunci în ordinea universului căci toate păreau schimbate peste noapte. Pescărița șefă primise o comandă importantă de pește proaspăt de la patronul restaurantului din Olimp, cel de peste linia ferată. Își pregătise bărcile, năvoadele, pescărițele și aștepta semnalul Marelui Zeu. Dacă septembrie va fi vreme frumoasă, sezonul se va prelungi și ele vor avea de lucru, își vor spori veniturile. Pește era mult, slavă Domnului. Oamenii fuseseră ținuți în case, natura se repliase rapid, își recăpătase teritoriile pângărite de oameni. Peștii se apropiaseră de mal, așa cum nu mai văzuse prin locurile acestea. Bancuri de pești mărișori treceau printre picioarele primilor turiști, spre veselia și mirarea copiilor. Reea Talian o chema pe pescărița sefă. De fapt ea se numea Zarea, dar i se spunea Rea. Avea nume predestinat; se pare că pescuitul fusese ocupația favorită a neamului ei de multe generații. Reea era o femeie bizară: înaltă, blondă, cu trăsături fine, dar asprite de traiul pe mare. Reea era o lupoaică de mare în toată puterea cuvântului. Ea se născuse pe mare, în timpul unei furtuni. Maică-sa plecase în cursă cu tatăl ei care era căpitan de vas, de pescador. Soțiile comandanților aveau voie să-i însoțească în voiaj. Așa făcuse și înainte să-l nască pe fratele ei cu trei ani înainte. Sima se născuse la două luni după debarcarea femeii. Stabiliseră să repete schema, numai că Reea, s-a grăbit și a ales ca valurile să-i fie primul leagăn. Furtuna năprasnică din Atlantic a adus-o pe Reea în această lume la șapte luni. Oceanul se montase, valuri de șase, șapte metri își arcuiau crestele amenințător. Comandantul estima opt grade forța vântului pe scara Beaufort. Imediat după nașterea copilei, oceanul s-a liniștit, fericit că fusese martorul acelui miracol. Ochii ei au cuprins nesfârșitul zării pentru prima dată, de aici i s-a tras și numele: Zarea. Oscilaseră între Zarea și Atlanta. Au ales să-i fie zările deschise oriunde, mereu. A fost cel mai cuminte bebeluș de pe cuprinsul mărilor și oceanelor. Nu știa să plângă, surâdea mereu, se bucura de tot ce o înconjura. Echipajul o adora, marinarii se străduiau să-i confecționeze tot felul de lucruri utile, lucruri pe care părinții nu avuseseră cum să se gândească să le ia în voiaj, nebănuind că evenimentul va fi devansat cu două luni. Norocul făcuse ca nava să între într-un port pentru două zile și mama să fi comandat lucrușoare frumoase de îmbrăcat pentru făptura care se pregătea să sosească. Totoșei, rochițe albe și roz, bonețele și alte minuscule hăinuțe împodobeau cabina comandantului. Părinții le priveau cu duioșie bucurându-se că vor avea o fetiță. Curând, apartamentul comandantului se transformase într-o mirifică odaie de copil. Inventivitatea marinarilor nu avea margini, depășiseră imaginația celui mai bun scenograf, animați de iubirea de micuță. Mobilierul din câteva cabine s-a transformat pe dată în pătuț cu baldachin, masă de schimbat, rafturi pentru scutece, rafturi care primeau zilnic noile jucării confecționate de marinari pentru bulgărele blond care schimbase viața tuturor, viața întregului echipaj. Mobilierul era vopsit roz și pictat cu alb. Alex, mecanicul priceput la pictură -făcuse liceul de arte plastice- îl decorase cu îngerași, fluturi, flori, erau chiar și câteva sirene. În orele libere, marinarii se întreceau să inventeze jucărioare, din ce găseau la îndemână. Zarea nu se putea juca cu ele, dar ei o făceau sârguincios, ca și cum era imperios necesar. Toți așteptau orele în care, cei care nu erau în cart, puteau să o vadă pe micuța scoasă pe punte. Zarea râdea permanent, urmărea cu privirea mișcările cuiva, întindea mânuțele și răsfira aerul gângurind. De ar fi putut marinarii să vadă ce vedea ea, tare mândri ar fi fost. Însuși Neptun stătea aplecat asupra leagănului micuței care se îndrăgostise de barba lui și o tot mângâia. Se topea bătrânul de dragul ei. Zarea era singura ființă care îl vedea. Mama dorea să ajungă mai repede acasă, să-și ușureze sarcinile. Era nevoită să fiarbă scutece ca pe vremuri. Nu avea pampersi. Scutecele fuseseră improvizate din ceva lenjerie nouă găsită la bord. Bine că Zarea era sănătoasă, că se simțea acasă. Marea nu se mai montase de când apăruse micuța,vremea era frumoasă. Cerul se lăsa brăzdat de tot felul de personaje hazlii care o bucurau pe copilă. Îi plăcea pe punte. Când o luau în brațe, scruta curioasă întinderea de ape. Unora li se păruse că mișcă mânuțele ca și cum ar înota. De două zile mama văzuse că toți erau preocupați. Nimeni nu-i spunea nimic, comandantul îi răspunsese că i se pare, totul era ca de obicei. Era cald, poate de aceea erau toti marinarii pe punte. Sirena a început să sune, marinarii s-au aliniat pe două rânduri de o parte și alta a căruciorului leagăn. Cineva a venit cu o tavă pe care erau așezate câteva lucruri. Mama a reușit să vadă un borcan cu miere, câteva boabe de fasole, de mazăre, orez, mălai, făină, pene de pescăruși, ceva negru, vâscos. Cele două rânduri s-au apropiat de micuță și cel cu tava a muiat câteva pene în miere apoi le-a lipit pe fruntea micuței. Copila era adorabilă cu aripile care-i decorau fruntea. I-a pus aripi și la măini și la piciorușe. Privimd-o aveai impresia că se va înălța, că va zbura. Zarea părea că ascultă fericită spusele marinarului care citea o misivă frumos scrisă și care fusese închisă cu pecete-sigiliu de ceară roșie. ,,Noi, stăpânul mărilor și oceanelor, NEPTUN, către toți navigatorii și pasagerii-SALUT! Aflați că în această zi(trei) a lunii martie din anul 1986, la latitudinea de 00.00 grade și longitudinea de 30,59 grade, nava Baraolt, venind spre tară din Brazilia, a pătruns pe domeniul de noi stăpânit și toate au fost găsite bune de către noi și curtea noastră. Așa fiind, Zarea Talian a fost găsită în bună rânduială și vrednică de a se prenumăra printre marinarii de ocean, a fost botezată, fiind astfel inițiată în tainele solemne ale vechiului ordin al mărilor. Scrisă de mâna noastră și sigilată azi, 3.03.1986, în numele Stăpânului Mărilor și Oceanelor, Comandantul Navei, Căpitan de cursă lungă, Talian Constantin.,, Zarea primise botezul marinăresc la trecerea ecuatorului, înainte de creștinare. Era a apelor, spunea comandantul, plin de mândrie! Poate că fiica sa îl va urma, va îmbrățișa profesia lui. Anii au trecut și Zarea, devenită Reea, era tot pe malul apei, tot pe apă. După dorința tatălui, făcuse institutul de marină, dar nu se angajase la nicio companie navală, își cumpărase o barcă mare de pescuit, își angajase șase femei pescar și trăia liniștită, făcând ce-i plăcea. Nici nu o interesa câștigul, important era să își asigure salariile pescărițelor și traiul. Pentru ea apa era totul. Apele erau generoase cu ea și îi dăruiau peștele cel mai bun și mai mult. Ele ieșeau în larg înainte de revărsarea zorilor, se întorceau cu barca plină ochi, mergeau pe terasa mare cu vedere la plajă, cu umbră primitoare, beau cafeaua făcută de Gina, povesteau ce făcuseră seara trecută, cum păcăliseră niște turiști că sunt nordice și râdeau de se veseleau până și pietrele cărării care șerpuia de la terasă spre mare. Una rămânea la barcă să vândă peștele celor care le așteptau de fiecare dată, bucătarii celor mai bune restaurante din zonă, uneori veneau și cunoscuți cu chef de pește bun. Câteodată le prindea amiaza pe terasă, câteodată, după o oră, două de povestit, Reea se urca în barcă și ieșea singură în larg. Nimeni nu știa când urma să se întoarcă, după o oră sau pe înserat. Niciodată nu povestea unde fusese și ce făcuse. Pescărițele, curioase, căutau urme, controlau câtă benzină consumase. Nimic, nu exista niciodată vreun indiciu, misterul era total și tinerele femei începuseră să o bănuiască de o dragoste secretă. De fiecare dată dispărea înspre sud. Acolo erau puține posibilități: Vama Veche și Bulgaria. Să fie bulgar iubitul ei secret, se întrebau? Reea avea treizeci și cinci de ani și era singură. Avusese câțiva iubiți, niciunul nu o câștigase, nu o făcuse să se statornicească în brațele lui. Își înzidise trăirile înăuntru ei și doar rareori recurgea la iubiți sanitari, vremelnici, fără forță în fața ei. Marea vuia în străfundurile ei și chiar de făcea complimente vreunui iubit, zâmbetul nepăsător îi decolora cuvintele până spre tăcerea simțirilor acelui bărbat. Reea răsufla ușurată. Nu-i plăcea să-i alunge, prefera să-i facă să creadă că ei o părăseau. Așa scăpa de complicații. Femeia frumoasă care iubea marea, rămânea deseori singură în chioșc și o auzeau râzând, bucurându-se de o conversație cu un personaj nevăzut. Oricât s-au apropiat, încercând să audă conversația, nu au putut. Auzeau doar un zumzet neinteligibil întrerupt, din timp în timp, de râsul molipsitor al Reeiei. Urmăritoarele curioase se dădeau de gol, Reea ieșea din chioșc și le anunța că pot pleca pe mare, gata, peștii sunt botezați și le așteaptă. Niciodată ea nu desconspira identitatea oaspetelui nevăzut. Căutaseră pescărițele peste tot prin chioșc, doar-doar or găsi o ușă secretă, o intrare într-un tunel. Nimic, totul era învăluit în mister! Reea era radioasă atunci când ieșea. Pescărițele știau că aproape nu aveau nevoie de năvoade, că peștii se întreceau într-un mod bizar să umple barca lor. Reea le explicase de câteva ori că însuși Neptun, Zeul Mărilor, binecuvânta peștii care își terminaseră treaba acolo și îi trimetea spre barca lor. Le povestise ea, dar cine să creadă așa ceva? S-au gândit că imaginația ei bogată născocise povestea aceea mobilizatoare ca să le dea speranță și încredere. Pe înserat, Reea plecase în larg, se îndreptase spre sud și…nu se întorsese. Zorii trecuseră, soarele se instalase glorios pe mijlocul cerului, pescărițele erau tot mai îngrijorate. Două dintre ele au luat barca mică și au plecat să o caute. În dreptul pescăriei din Vama Veche au gasit barca mare ancorată. S-au apropiat fericite și puțin încurcate la gândul că ea este cu un bărbat pe barcă, că și-a luat pauză o zi. Au strigat-o, au făcut gălăgie, au urcat pe barca pescărească. Tricoul preferat al Reeiei, cel cu Neptun pe piept, în dreptul inimii, șortul, șapca de soare, baticuțul pe care-l purta la gât atunci când pescuiau, toate erau acolo, aranjate frumos, împăturite, parcă zâmbeau înbărbătându-le. Deasupra lor erau șase solzi mari, diafani. Nu mai văzuseră așa solzi niciodată. Parcă acei solzi înmagazinaseră tot curcubeul pentru ele. Au știut că este câte un solz pentru fiecare, că nu o vor găsi pe Reea, că o îndatorire importantă o chemase în altă parte, că ele vor avea de măine iar pești botezați, că trebuie să continue activitatea ca până atunci, că, poate, într-o zi Zarea va reveni. Sau nu! O pescăriță a rămas în barca de pescuit și au pornit amândouă spre casă. Pe timonă era lipit al șaptelea solz. Irizațiile lui erau în formă de inimi concetrice. Zarea era cu ele! Anii au trecut fără a o aduce pe Pescăriță înapoi. Uneori, când li se făcea prea dor de ea, în apropierea țărmului, băteau apa o frumoasă coadă străvezie și un trident. 8.02.2021

Cele mai frumoase miracole - Antologie realizata de Alice Năstase Buciuta - Unde sunt dioptriile?

Unde sunt dioptriile? (Katy) Ca majoritatea semenilor, nici eu nu cred ușor orice mi se povestește, adică sunt precum Toma necredinciosul. Această calitate a mea m-a ferit de-a lungul timpului de mult rău, de multă tristețe. M-am simțit mereu bine în preajma locurilor liniștite, acolo unde mintea mea putea să se zbenguie nestingherită în visare, în călătorii care mie îmi păreau reale. De când m-am născut am avut o sete mare și nelămurită de mister. După optzeci și nouă au apărut și la noi mulți oameni interesanți, tămăduitori, maeștrii, deschizători de drumuri, oameni care te ajutau să pătrunzi în universul care până atunci fusese cantonat între coordonatele tridemensionale, cele cunoscute de noi. Eu, cea care tradusese în anii din urma un manual de Feng-shui adus de un prieten marinar, (a fost o muncă de Sisif, tradusesem cu dicționarul, aproape cuvânt cu cuvânt) eu nu m-am repezit să mă înscriu la un curs, să învăț să fiu mai aproape de Dumnezeu…în putință. Am știut mereu că simplul gând sincer și bun poate orice face minuni, că important este să îți dorești intens ceva și vei avea. Simțeam că nu ai nevoie de ritualuri complicate, de scoli. Știam că atunci când ești pregătit, maestrul potrivit ție vine. Știam că Dumnezeu mă iubește și asta îmi era de ajuns. Știam, dar eram și curioasă! Așa am invitat primii paranormali să susțină un curs în urbea mea. Ei au adus flacăra violet și, se pare, asta a deschis calea multor oameni speciali care au conferențiat, au ținut cursuri în cochetul orășel de la malul mării. Într-o vară, Lumi, prietena mea din copilărie, care lucra la recepția unui hotel ce adăpostea și o bază de tratament, știindu-mi pasiunea pentru energii, spectre, paranormal, tratamente complementare, m-a anunțat că a sosit la hotel o tămăduitoare renumita din Republica Moldova. A aranjat o întâlnire cu ea în zilele următoare. Kati, Catiușa, era o femeie tânără, înaltă, suplă, frumoasă, îmbrăcată veșnic în alb, cu niște ochi negri, arzători, ochi care te sfredeleau până în străfunduri pentru a afla orice se ascunsese pe acolo și îți tulbura sănătatea. M-a primit în camera ei și, de cum s-a deschis ușa, o mireasmă de plante m-a învăluit și liniștit. Toate câmpiile înmiresmate ale lumii își lăsaseră amintirea trecerii lor prin viața acestei femei. Pentru că mă așteptase după ce terminase tratamentele, am povestit mult, cu drag, ca și cum ne știam de când lumea. Katy știa multe despre plante, despre energii, despre lumi de mine nevăzute. Acestea erau subiectele care mă fascinau, dar Katy făcea ce făcea și îmi povestea câte un miracol pe care îl înfăptuise ea, încercând să ma convingă de forța ei, de capacitățile ei speciale. Lauda de sine nu-mi plăcea și începusem să o opresc atunci când începea. Avea mulți pacienți și lumea povestea deja despre rezultatele miraculoase pe care le obținea Katy. Cele mai bune și rapide rezultate le obținea pe afecțiuni oculare și reumatismale, se spunea. Se apropia plecarea ei acasă și m-am dus să o văd. Dormisem rău, probabil, și aveam cervicalul dureros, cam blocat. Când a văzut că nu mă mișc normal mi-a spus: știu că tu nu prea crezi în puterea mea, dar lasă-mă să te ajut! M-a ridicat, mi-a spus să mă relaxez, să închid ochii și să mă gândesc la ceva frumos. Am ascultat-o și am plecat mintenaș pe o câmpie cu salvie înflorită. Katy a stat în spatele meu preț de câteva minute. Nu știu ce a făcut, eu eram cufundată în mireasma de salvie din câmpia mea. Când mi-a spus: gata, nu te mai doare! am avut un gând de revoltă, cumva. Nu eram revoltată că îmi luase nesuferita durere, ci de siguranța ei. Era adevărat, nu mai aveam durere, eram liberă să îmi mișc gâtul cum doream. Toma necredinciosul fusese învins de trăirea pe propria-mi piele. I-am mulțumit recunoscătoare și am rugat-o să o primească pe sora mea care avea o miopie severă. -Tocmai acum spui, înaintea plecării? Eu mâine, pe înserat plec. O primesc cu drag, dar nu știu ce pot să fac într-o singură ședință! Vom vedea! Vă aștept măine la prănz! Sora mea avea o miopie avansată, cu dioptrii mari. Îi făceam ochelari în străinătate căci la noi încă erau lentile acelea groase, tip sifon. Iulia, sora mea, era și mai neîncrezătoare, dar, ca orice om care suferă, a acceptat. Katy a primit-o doar pe Iulia în camera transformată în cabinet, pe mine m-a rugat să aștept pe hol. Trecuseră zece minute și nu auzeam nimic, nu știam ce se întâmplă înăuntru. Deodată, separat de voința mea, am vizualizat mintal un mâl văscos și negru care ieșea din cameră, înainta pe hol. Imaginea era atât de puternică încât m-am dat la o parte din ușă, îngrijorată. Mi-am zis că mintea îmi joacă feste, că dorința mea de a-i fi bine Iuliei construise viziunea aceea și m-am străduit să o îndepărtez. Nu aveam șanse, râul acela de mâl negru și vâscon nu voia să se oprească. După jumătate de oră, Katy a deschis ușa și m-a poftit înăuntru. Sora mea îmi surâdea fără ochelari. Radia încrezătoare. Am plecat cu ea fără ochelari. Nu o văzusem de mult fără ei, uitasem ce ochi frumoși, azurii, avea. Katy promisese că se va întoarce în anul următor și va continua îmbunătățirea vederii Iuliei. Chiar vedea mult mai bine, ochelarii cei vechi nu o mai ajutau, așa că, ne-am programat la oculist. Cu dosarul care cuprindea istoricul miopiei ei, a intrat la consult. Dipotriile Iuliei scăzuseră cu trei dioptrii la un ochi și cu patru la celălalt ochi. I-a arătat doctorului, care nu credea povestea, rețetele trecute și medicul a dorit să cunoască și el pe autoarea acestui miracol. Iulia si-a comandat o pereche de ochelari frumoși, așa cum nu mai avusese de mulți ani. Sora mea aștepta întoarcerea lui Katy, convinsă fiind că va vedea fără ochelari. Anii au trecut, Katy nu a mai venit și, după mulți ani, a ajuns la noi în oraș, dar, pentru Iulia era prea târziu… Înainte de plecarea Iuliei, mi-am amintit de Katy. Ea ne citise în palme și mă liniștise spunându-mi că linia vieții care la mine era scurtă, ca și cum aș fi murit între 35 și 40 de ani, se va lungi la un moment dat și eu voi vedea creșterea ei. Universul era pregătit să-mi dăruiască ani pentru că eu aveam o misiune de îndeplinit. Iulia a plecat tânără și mi-a dăruit din anii ei. În prima săptămână de la plecarea ei, linia vieții din palma mea aproape că s-a dublat. M-am întrebat mereu care este misiunea mea? Nu știu nici acum prea bine, dar știu că Dumnezeu nu se înșală niciodată, că mă iubește, mă apără, mă ajută și mă binecuvântează! ÎI mulțumesc mereu pentru toate darurile primite și mă rog să fiu demnă de rolul pe care mi L-a încredințat! ,,Crede și vei muta munții din loc! ,, Cum am trăi fără credință? Ne-am așezat credința în religii. Se spune că sunt circa patru mii de religii pe glob. De fapt este o singură religie, cu mii de variante, viziuni, este credința în miracolul care populează Universul! Învrednicește-mă, Doamne, să cred în mine, să nu te întristez niciodată, să-ti simt bucuria la vederea faptelor mele! Lasă-mă să închei cu mândrie neamul al cărui ultim vlăstar sunt! Zilnic sunt tot mai fascinată de tot ceea ce mă înconjoară, înțeleg că toată creația este minune, că minunile sunt lăngă noi și în noi, doar trebuie să avem timp pentru sufletele noastre ca să le vedem. Luiza Cala, Saturn, 1.02.2021

Clara Mărgineanu despre Desculț prin Rai

Minunata noastră prietenă Luiza Cala Lusi Cernaianu ne-a invitat prin raiul său. În spațiul binecuvântat al mării, poeziei și picturii. ,,În << Desculț prin Rai>>, am găsit, mult prea târziu!, rețetele tuturor eșecurilor amoroase care mi-au traversat viața. Pentru că Luiza Cala, cu o naturalețe fără precedent, îi ia interviuri înseși bătrânei Eva.”, scrie în prefața cărții, inegalabilul Ciprian Chirvasiu. Lansarea cărții, de la Cercul Militar din Mangalia a fost un succes. Prezența unui public numeros, într-o seară de noiombrie nins a certificat că autoarea este un om iubit și prețuit. A urmat o petrecere calatiană, în atelierul protagonistei, alt crâmpei din Raiul său. Nu s-a lăsat și ne-a dus în Bulgaria, la Tyiulenovo și Shabla. Locuri noi, vindecătoare și ninse, în care recitam în gând din Luiza Cala: ,,Ce minune de perlă din Eva ieșea! Adunase sub frumusețea-i divină/ Tristețea planetei și lipsa de vină…” O felicit pe autoare și o asigur că frumusețea tămăduitoare pe care o răspândește în oameni i se va întoarce înzecit!

Desculț prin Rai - Ana Ardeleanu

Descult prin rai-Luiza Cala Luiza Cala, talentată şi cunoscută pictoriţă, autoare a cărţii de proză scurtă „Uneori, consum bărbaţi tineri la micul dejun”, ne surprinde, în mod plăcut, cu o nouă apariţie editorială, de data aceasta de expresie lirică, o carte de poeme, care poartă un titlu cât se poate de incitant: „Desculţ prin rai”. Disponibilitatea sa de a crea, fiind una generoasă, cu multiple faţete, posibilităţi de manifestare, autoarea căută noi forme de a-şi îmbrăca sufletul în lumini şi culori şi nu, neaparat, picturale. Autoarea experimentează, descoperă, fără a se fixa rigid, într-o anumită formă de manifestare, într-un anumit tipar. Face acest lucru, dintr-o pornire interioară sinceră, din necesitarea de a se lămuri pe sine însăşi, asupra potenţelor creative, urmând ca şi cititorul să-i confirme, să participe la trăirile sale, cu acea reciprocitate, care să-i încurajeze demersul şi să il susţină. Despre Adam şi Eva s-a scris mult, sub diferite forme şi abordări, unele de substanţă filosofică, altele la îndemâna cititorului obişnuit. Iată că şi Luiza Cala, în volumul său de versuri „Descult prin rai”, face un exerciţiu artistic pe această temă şi încă unul inedit, neaşteptat de proaspăt, original, într-un mod descătuşat şi dezinhibat. Îşi ia libertatatea de-a îi trata pe Eva şi Adam, cu o dezarmantă sinceritate, într-un mod prietenos, de la om la om, relevându-ne-o pe Eva, nu ca pe o stăpână absolută a păcatului, ci împărţind păcatulul cu celelelate Eve ale pământului, care au fost, sunt şi vor fi. Evele sale sunt moderne, chiar mondene, pline de tarele societăţii şi a vremurilor pe care le trăim. Eve şi Adami adaptaţi acestor timpuri, de ultimă modă, în materie de greşeală şi păcat, viciaţi, fără prejudecăţi şi fără excese sentimentale. Spărgându-le cochilia abstractă, ea le devoalează, printr-o sinceritate nedisimulată, dar şi subtilitate şi inteligenţă artistică, apartenenţa la păcatul, real, pământean. Cei doi, îşi urmează instinctul primar, ca la început de lume, trăind bucuria păcatului orgasmic, care subordonează, instinctual, omul, raţiunea sa, într-o ironie a destinului şi al rostului existenţial, ce şi-ar putea mima, şi el, orgasmul, în exerciţiul de-a fi. O dulce, agreabilă, subtilă, ironie, persiflare, străbate textele Luizei Cala, un ping-pong, un balans delicios, între concret şi abstract, între lumină şi obscur, intre real şi ireal. Autoarea iubeşte contrastele şi fructifică forţa lor de a genera trăiri, mirări, tot ceea ce poate face poemul plăcut, incitant, mai cu seamă, convingător, generând bucuria lecturii, cititorul său devenindu-i confident, complice la aventura creaţiilor sale. O opune pe Eva lui Adam, uneori vădit acuzator, Adam fiind cel care trădează în mod fregvent, care o ţine într-o subordonare perpetuă, într-o zbatere disperată în lumea unei gândiri conservatoare, autoarea sperând într-o Evă nouă, cea educată la şcoala de Evi, (de Eve), cu o atitudine nonconformistă, eliberatoare, care să devină nişte Adame, adică „bărbate”, acele Eve care şi-ar putea conduce destinul, obţinând o imperioasă victorie asupra misoginismului, prejudecăţilor de tot felul. Până la urmă, placheta de versuri „Desculţ prin rai”, ce primeşte, azi, botezul în faţa cititorilor săi, ar putea fi o carte militantă, care îşi cere dreptul de a exista, atât ei, cât şi tuturor Evelor, cu partea lor vinovată, o vină eternă, ce nu poate fi tratată sau înfrumuseţată prin nicio medicaţie sentimentală sau machiaj metaforic. Fiecare poem al său reprezintă o poveste în sine, în încercarea de-a descifra veşnicia, dar şi efemerul, misterul vieţii, bagatelizând, oarecum, acest mit al omenirii care ne-a obsedat dintotdeauna şi ne antrenează permanent imaginaţia, ne-o pune în mişcare,ne-o înflăcărează. Personal, o găsesc pe Luiza Cala mai consistentă, în această încercare lirică, decât în cea epică, în poezie având o mai mare libertate de-a crea, de-a imagina, ochestrând stări, utilizând instrumente inovatice, ceea ce prieşte, prieşte personalităţii sale artistice neînhibate, obţinând, astfel,efectul scontat, în demersul pe care îl susţine. Ana Ardeleanu

Desculț prin Rai - Ciprian Chirvasiu

Ciprian Chirvasiu- clapeta Descult prin Rai Precum pe Pământ, așa și în Cer, de la Facerea iubirilor până la cele dintotdeauna. În „Desculț prin rai”, am găsit, mult prea târziu!, rețetele tuturor eșecurilor amoroase care mi-au traversat viața. Pentru că Luiza Cala, cu o naturalețe, un curaj și o frenezie fără precedent, îi ia interviuri înseși bătrânei Eva. Cea din urmă, primordiala!, îi răspunde franc, iar noi, Adamii pasivi, dispuși să devenim, la plesneală, efebi sau chiar Eve ori Evi, putem băga de seamă predestinata noastră nătângire de gând: Raiul nu e un tărâm flu-flu, împănat cu flori, fluturi și verdeață, ci un cimitir plin de coastele orbilor făloși. Pentru propria situare, cercetați Eva dintâi, domnilor! Altminteri, vom fi nevoiți să îl rugăm pe Dumnezeu să inventeze un șarpe nou, să ne ajute cu un măr nou, în stare să le ducă în ispită pe damele râvnite! „Desculț prin Rai”, scrisă de o femeie exclusiv pentru uz masculin și interzisă femeilor, este singura carte de poezie astfel pe care am citit-o! Ciprian Chirvasiu

Constantin Lupeanu - cel mai important sinolog din Romania - interviu

Credința în Dumnezeu și iubirea ne vor ajuta să învingem răul, să supraviețuim. Într-o zi de vară răcorită cumsecade de briza mării din apropiere, la Casa scriitorilor din Neptun, Ioan Andreiță mi-a făcut cunoștință cu un om deosebit, Constantin Lupeanu. Doi oameni alături lături de care nu știi când trece timpul, ai vrea să-i asculți o veșnicie. Constantin Lupeanu a avut amabilitatea de a răspunde iscodirilor mele despre trecerea prin 2020, anul care s-a revoltat pe monotonia normalității… și ne-a șters fără milă toate speranțele, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Constantin Lupeanu s-a născut la 4 august 1941, în Comuna Murgaşi, Dolj. A absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de filologie, limba chineză, în 1966. A fost repartizat la MAE și a început să lucreze din ianuarie din 1967, după efectuarea stagiului militar obligatoriu de șase luni. A deţinut toate gradele diplomaţiei, de la ataşat la ambasador, în China (atașat diplomatic de la douăzeci şi şapte de ani), Singapore, Thailanda, Vietnam, cu activităţi temporare în Myanmar, Indonezia, Filipine, Malaiezia. Între 25.12.2014 şi 30.08.2019 a fost Directorul Institutului Cultural al României la Beijing, China. A participat la congrese ale scriitorilor, la festivaluri de poezie şi la târguri de carte în România, China, Vietnam, Singapore, Thailanda. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1978. A primit diverse premii/distincţii pentru activitatea sa, între care: Meritul cultural, 1985; Ordinul pentru merit în grad de ofiţer, 2000; Premiul pentru Diplomaţie Culturală, 2005, Premiul pentru Merite Speciale, la cea a zecea ediție a Târgului de Carte de la Beijing, 2016, oferit celor mai renumiți sinologi ai lumii, deveenind primul sinolog român premiat. Dintre cărţile publicate: O Lume de Sfincşi, Între Cer şi Pământ, Concubina Imperială Yang Yuhuan Inel de Jad (romane), Paşi în lumea chineză, Viaţa intimă la chinezi, Toţi oamenii sunt fraţi (eseuri). În lucru: O istorie a civilizaţiei chineze. A tradus din chineză în română, singur sau în colaborare, câteva zeci de volume. Este cel mai important sinolog din Romania, adică ,,un european care studiază istoria limbii şi civilizaţiei chineze. Mă cunosc bibliotecile, de pe oriunde m-am preumblat,,- cum mărturisește chiar Domnia Sa. A tradus și am publicat în România cărțile cele mai reprezentative ale culturii Chinei. Crezul activității sale a fost să îmbogățescă cultura României, să-i adauge acele repere definite în Extremul Orient și care nu existau în spațiul european. A tradus marile romane ale culturii chineze și făcut cunoscute în România numele lui Lao Zi și Confucius, traducând textele fundamentale ale taoismului și confucianismului. Luiza Cala- Unde ați petrecut carantinarea? Constantin Lupeanu- În București, aproape de guvern. Eu asociez apariția acestei molime cu izbucnirea unui război. Nu pot să fac nimic eu, ca individ, pentru a o opri, cum nici un soldat nu poate face nimic pentru a pune capăt războiului. El omoară sau moare, iar sacrificiile nu-și au rostul de nici o parte a tranșeelor, fiindcă războiul se termină la fel de brusc cum a început. Alții hotărăsc soarta războaielor și soarta noastră, a oamenilor, nu militarii, nici măcar oamenii politici. Prinde contur ideea că războaiele moderne au de fapt cauze economice, că nu conducătorii le hotărăsc, ci marile corporații. Împărații, Regii și Președinții unor țări sunt niște biete, supuse marionete. Am scris o poezie. RONDELUL LUNII MAI 2020 Au înflorit copacii-n București Aromele ne dor în amintire - Pulsează viață vie în neștire Noi suntem în acvariu niște pești Cândva, se vor crea multe povești Despre azi suferinda omenire Au înflorit copacii-n București - Aromele ne dor în amintire Ah! Pe copaci cădea-vor vreri cerești Smulgându-ne din neagră nălucire Teferi ne vom trezi din adormire Vor pune capăt erei mișelești Au înflorit copacii-n București Luiza Cala- Care au fost suferințele dumneavoastră, ce ați suportat cel mai greu? Constantin Lupeanu- Eu sunt un optimist. Nu am suferit în nici un fel. Am stat mai mult în casă, e drept, cu plimbări scurte în spatele blocului, în loc să merg la Șosea și în Parcul Herăstrău. De ce să sufăr? Știu că sunt atâția oameni care au suferit, s-au sacrificat. Culmea este că cei care răspândesc moartea se izolează (lor le dă mâna) și vor apărea la sfârșit drept salvatori. Noi toți le vom mulțumi, îi vom aplauda! Luiza Cala- Ce nu ați reușit să realizați, să duceți la capăt, din cauza pandemiei? Constantin Lupeanu- Aveam de gând să merg împreună cu Adriana în pelerinaj la Mănăstirile din Vâlcea și la Lanțul uluitor al Mănăstirilor Moldovei, de la Putna la Neamț și mai jos. Voi împlini acest crez după ce trece pustia. Luiza Cala- La ce colac de salvare ați recurs pentru a depăși mai ușor greul în care, fără vrere, am fost cantonați? Constantin Lupeanu- În concepția buddhistă, nu există bine și rău. Trebuie să trăim în omenie, cu bucurie și fără frică. O asemenea abordare a traiului zilnic ne aduce fericirea și ne îndrumă spre Nirvana. Nefericirea este generată de dorințe și de atașamente. Fericirea și găsirea Nirvanei înseamnă absența sinelui, cufundarea noastră în marea fără de limite a spațiului cosmic. Meditația este esențială. Ce este meditația? Noi ne speriem numai la pronunțarea acestui cuvânt. Meditația înseamnă liniște, înseamnă să eliminăm orice gând, să uităm până și de noi și să ne integrăm naturii din jur, spațiului cosmic. Ca în gluma cu ardeleanul: Ce faci, bade, stai și meditezi? Nu. Doar stau! Creștinismul ortodox presupune același lucru. A fost fondat de către Iisus, în anul 33. Biserica ortodoxă este considerată una sfântă sobornicească și apostolească. Iisus ne-a învățat să iertăm și să iubim, mai presus de orice. Dumnezeu ne iartă pe noi. Se cuvine ca și noi să nu judecăm și să nu condamnăm. Ce se întâmplă acum, este o declanșare a răului, dar Dumnezeu îi va ierta pe cei care au pornit răul, fiindcă noi toți suntem copiii Lui. Credința în Dumnezeu și iubirea ne vor ajuta să învingem răul, să supraviețuim. Iată colacul de salvare! Luiza Cala- Pe lângă disconfortul adus de pandemie ați găsit si beneficii în oprirea lumii preț de atâta timp? Pentru oameni complecşi, precum dumneavoastră, sigur sunt și beneficii! Care sunt acelea, dacă sunt? Constantin Lupeanu- Noi, oamenii simpli, nu putem vorbi de beneficii. În orice război, beneficiarii sunt cei în cârdășie cu 666. Dragă Luiza Cala, în Preambul vorbești de familie, de cupluri. Eu nu cred că momentele acestea au schimbat în vreun fel relația femeie – bărbat, decât poate acolo unde aceasta s-a bazat pe aranjamente sociale. Unde există iubire adevărată, iubirea nu poate să fie influențată nici în bine și nici în rău. Ea este reazemul vieții. Iubirea izvorăște din inimă, este un dar Ceresc și se manifestă indiferent dacă cele două persoane sunt laolaltă sau sunt separate de mări și țări! Hai să lărgim cadrul, inclusiv iubirea pentru aproapele tău, fie el părinte, copil, rudă, vecin, neam ori națiune. În Biblie, cartea de căpătâi a europenilor creștini, iubirea este proclamată atotbiruitoare. „Acum, dar, rămân acestea trei: Credința, Speranța și Iubirea; dar cea mai mare dintre ele este iubirea.” 1. Corinteni 13:13. Luiza Cala- La un bilanț al anului trecut, rătăcit în distanțări de tot felul, care ar fi rezultatul așezat pe propria viață? Sunteți pe minus sau pe plus? Constantin Lupeanu- Eu și Adriana încheiasem, pe 30 August 2019, după aproape 5 ani, misiunea de a răspândi în China cultura României. Ne-am dedicat amândoi acestei activități, cu rezultate, spun analiștii, dintre cele mai bune. Într-un fel, acolo am fost izolați, rupți de neamuri, de prieteni, de patrie. Și iată că, întorși acasă, după numai câteva luni, ne-am socotit din nou izolați. Eu aveam în plan să revăd niște cărți scrise cu ani în urmă, indiferent de mersul societății. Și am făcut-o! Am pus la punct trei romane pe care le voi publica în regie proprie la Editura și tipografia Rawex Coms, unde este patroană și director neobosita Raluca Tudor, prietena mea bună, anul acesta, în vară. Mai am aproape gata o carte de povestiri, una de teatru și două de poezie. Am lucrat cu spor, nu? Precizez că acest bilanț nu are nici o legătură cu situația prin care trecem. L-aș fi împlinit oricum. Mi se datorează mie și atât! Luiza Cala- Care este lecția primită de la această experiență nedorită? Constantin Lupeanu- Omenirea nu învață niciodată din greșelile trecutului. Luiza Cala- În speranța că nu ne vom pierde definitiv putința de a ne întâlni, îmbrățișa, bucura de apropierea fizică, cea care lasă energiile să ne cuprindă, să ne armonizeze, vă mulțumesc pentru acceptul de a-mi împărtăși impresiile dumneavoastră despre acest an de început de vremuri noi! Constantin Lupeanu- Refuz să accept că este vorba de vreun început! Propun să socotim aceste vremuri drept un incident neplăcut. Ducă-se pe pustii! La despărțire, Dragă Luiza Cala, te rog să primești întreaga mea gratitudine pentru că mi-ai acordat atenție și transcriu poezia mea despre Marea Neagră și iubirea pe care să nu uităm să o purtăm în suflet: MAREA NEAGRĂ ESTE ACEEAȘI COALĂ DE HÂRTIE ALBASTRĂ La Neptun Marea Neagră este aceeaşi coală de hârtie albastră Aşternută artistic de Emil Chendea În stilul misterios, descoperit de el În manuscrise ţinute secret, stilul Mioriţei Cu litere vechi bătând spre verde Ridic paharul Vinul se sumețește, îmi udă buzele Mă invadează ca o armată nevăzută Mă las subjugat Vinul este fratele meu, mă înnobilează Își are locul său în inima mea El îmi scrie poeziile Eu citesc literele ivite deasupra licoarei vișinii Și nu fac decât să le aștern pe hârtie Vinul îmi șoptește când marea Se încheagă în caractere chinezeşti Când prinde conturul Tău, iubito, abia desluşit Cu fiecare pahar, Te văd tot mai bine Aștept să Te ridici şi să calci pe ţărm, să vii spre mine Atunci Marea Neagră nu mai e apa în care am înotat mai înainte Marea e toată un pahar cu vin Care Te confirmă pe tine Aromele mă-presoară Ești leoarcă de sudoare Sunt subjugat de parfumul fără egal Al apelor izvorâte din adânc Simţi tu acum ardoarea inimii? Beau și ascult cântecul pescărușilor Purtat către mine de portativul Închipuit în pahar Ce e cu tine, frate? mă întreabă vinul din pahar Eu ştiu că altceva vrea să-mi spună Mă lasă să ghicesc eu dacă Tu eşti închipuire Sau cea adevărată Beau Oare scânteierea aceasta în toate culorile Din paharul meu De la boz la sângeriu şi la petală de trandafir Este marea, vinul sau doar o coală de hârtie albastră La Neptun?

Lumea celor 88 de curcubeie - Valentin Shaltev poet și pictor bulgar

O cunosc pe Luiza ca pictor, şi am fost surprins de faptul că scrie poezie. Însă, ceea ce am citit m-a convins că îşi îmbogăţeşte imaginea de artist prin cuvânt şi grai. Aş numi cele scrise ”confesiuni”. Căutările şi trăirile unei femei moderne care urcă şi coboară singură de pe piedestalul vieţii. Adevărur este, că viaţa noastră se sprijină pe iubire. Iubirea în toate ipostazele ei, de la firul de nisip de pe plajă, până la pescăruşul care trece în zbor deasupra îndrăgostiţilor. Disecţia sentimentelor înnobilează, pentru că poartă energia pozitivă a poetei. Ea nu se teme să opună frământările şi reflecţiile născute de dispoziţiile sufleteşti ale eroinei lirice, dar, întotdeauna îşi apără cu fermitate propriul Eu în relaţia cu timpul. Imaginile, pe care le crează, sunt văzute de un pictor şi simţite de sufletul ei poetic, dedublate între morală, sentimente şi sens. O dilemă la care ne supune viaţa însăşi, şi citind aceste texte cititorul înţelege că nu este singur în dedublarea sa în viaţă. Valentin Shaltev Познавам Луиза като художник и бях изненадан от това,че пише поезия.Това което прочетох обаче ме увери,че тя обогатява образа си на творец чрез думите и словото.Бих нарекъл написаното „откровения”.Търсенията и преживяванията на една съвременна жена качваща си и слизаща сама от пиедестала на житието.Истината,че живота ни се крепи на любовта.Любов във всичките и измерения от песъчинката на плажа до гларуса прелитащ над влюбените.Дисекцията на чувствата облагородява защото носи положителната енергия на личноста на поетесата. Тя не се бой да противопоставя вълненията и размислите в зависимост от настроението на лирическата геройня,но винаги отстоява собственното си Аз в отношението си с времето.Образите ,който създава са видяни от художник и почувсвани с поетичната и душа,радвоени между морал,чувства и смисъл.Една дилема на която ни подлага самият наш живот и прочитайки тази текстове читателят разбира,че не е сам в житейското си раздвоение. Valentin Shaltevi

Elena Vladova despre Lumea celor 88 de curcubeie de Luiza Cala Dacă doriţi să faceţi o calătorie scurtă cu trenul visurilor cu destinaţie finală Lumea celor 88 de curcubee, Luiza Cala poate fi ghidul vostru. Luisiana, o femeie liberă, care vrea să dăruiască numai frumuseţe şi iubire, deseori priveşte în interiorul său, se întreabă dacă trebuie să aleaga raţiunea sau inima, întâlneşte tot felul de Adamuri, îşi descoperă laturi noi necunoscute, ca să înţeleagă că nu are de ce să se teamă, pentru că nicioadată nimic nu poate opri primavara. În lumea celor 88 de curcubee domneşte o primavară veşnică şi bucurie, şi răsună multă muzică. În acest volum Luiza Cala a adunat o parte din poeziile sale. În unele, cei care o cunosc mai bine, vor descoperi şi sufletul ei de pictor. Călătorie plăcută cu trenul visurilor – cele trăite, cele noi şi cele veşnice, cu Luiza Cala! Elena Vladova

Necunoscuta din mine Am început să citesc Epopeea necunoscutei Din mine. Sunt capitole dense, Capitole rarefiate, Chiar unele încă nescrise. Se spune aici că îmi curge Culoarea prin vene, Și curcubeul prin mine Își prelinge mirarea alene. Stă scris că celulele mele Au nuclee o mie, Că doar unul lucrează, Celelalte asteaptă semnul Din stele. Lectura epopeei mă captivează. Oare ce urmează?

Diana Dobrița Bîlea despre Mofturile unui gând Pregătită pentru avatarurile unui canon autoimpus Aflată pe aripile celui de-al treilea anotimp al existenţei sale, în „toamna bogată” când „cerurile miros a must” şi „galbenul crapă în gutui”, Luiza Cala, pictoriţă şi poetă deopotrivă, este pseudopregătită pentru demitizarea iubirii şi cu atât mai puţin pentru crearea mitului personal în virtutea şi de la înălţimea sublimităţii vârstei. Poezia care dă titlul volumului, Mofturile unui gând, nu este aşezată la începutul cărţii, ci la final, întocmai ca epilogul la un roman ori concluziile la un studiu ştiinţific, trebuind să aibă aşadar rolul de a rezuma şi de a sublinia ideile întregii lucrări. Discursul epilogal îmbracă aici forma unui dialog între gândul „supărat” pentru îngrădirea libertăţii sale şi eul „prins în noua iubire”, căruia i se reproşează „moftul” de a continua să se înrobească iubirii. De altfel, tema centrală a cărţii este dragostea, iar prima poezie, Ars amandi, pledează dintru început pentru aceasta, însăşi figura reprezentativă a Tomisului, relegatul poet Ovidius, fiind invocată să se întoarcă din morţi şi să-i mai înveţe o dată pe oameni arta iubirii. Trecerea timpului este în acest volum o temă legată aproape strict de aceea a iubirii. Celelalte teme, precum starea poeziei/poetului în prezent, condiţia femeii în societate, dedublarea, exilul românilor în căutare de muncă, pandemia de coronavirus, marea ş. a. apar doar episodic, fără să lipsească însă obişnuita patimă a spunerii şi, ipso facto, dorinţa de a convinge. Luiza Cala propune o igienă etică în viaţa oamenilor, în mersul lucrurilor şi, până la un anumit punct, chiar şi în iubire. Poezia sa pendulează între senzualitatea carnală, erosul fiind puţin spiritualizat, şi o mai slabă chimie cu tot ceea ce se află de cealaltă parte a iubirii. Descoperim un sine ipostaziat multiplu: iubită, văduvă, amantă, poetă, pictoriţă, Evă, îndrăgostită, ispită, dublu al eului, nălucă, Pygmalion feminin, femeie Alfa, femeie vulnerabilă. Eul liric vorbeşte despre femeia ajunsă la apogeul capacităţii de a iubi. Visările, pledoariile, melancoliile sale nu ne conduc către un sine romantic, ci mai degrabă către unul care alternează între apolinic şi dionisiac. Sunt şi poezii de atitudine, indiferent de punctele de vedere care sunt susţinute. Portretul poetului este metaforizat sau realizat din tuşe clare, care nu lasă loc echivocului: „Fiecare îmblânzitor de cuvinte/ Începe să semene cu infinitul/ Care curtează eternitatea/ Și absolutul îl adulmecă” (Muzele de primăvară); „Don Quijote al literelor sacre,/ Temându-se ca somnul/ Să nu-l trezească din visare,/ Se oferise insomniei./ Era o insomnie molipsitoare/ Care cuprindea planeta./ Deznădăjduiți, poeți majori,/ Poeți minori/ Încercau a-l convinge/ Că poezia nu este iluzie,/ Că ea e sămânța nemuririi/ Din sufletele mari” (Poemul răstignit); „O Evă mai altfel... a găsit într-un bar,/ Un poet încă în viață./ Între o vodcă și un absint,/ Poetul, posedat de zâna verde,/ A început a se juca iar/ Cu înțelesul cuvintelor/ Pentru a intra în grațiile/ Acelei Eve mai altfel.../ Eva iertării de păcat” (Ultimul poet). Este o dorinţă înaltă a Luizei Cala de a salva poezia şi poeţii, dar şi sufletul semenilor, sensibilitatea umană, tabloul lumii fără toate acestea fiind unul apocaliptic: „Lumea începea să semene cu o scenă,/ După spectacol./ Puținii oameni aveau priviri sărăcite de viață./ Nu înțelegeau că lumea lor moare./ [...]/ Că lumea pierea pentru că oamenii/ Nu iubiseră îndeajuns poeții/ Și cuvintele începeau să moară/ De plictiseală” (Ultimul poet). Misoginia perpetuată de la o generaţie la alta sau exploatarea femeii de către bărbat sunt aspru sancţionate de Luiza Cala, dimensiunea feministă a volumului de faţă fiind evidentă: „Doar mândrii și domnii/ Vini nu-și găseau./ Ei plătiseră bine pe ambasadorii/ Plăcerilor cu iz de lapte,/ Ba chiar le puseseră fetelor/ Bomboane pe trepte/ Să fie dulci în negura camerelor./ Ei sunt curați,/ Noi avem conștiintele încărcate/ De atâta răbdat” (Bocetul fecioarelor). Sublimarea iubirii are un efect neaşteptat, producând o schimbare atât la nivel emoţional, cât şi raţional. Renunţarea la histrionismul impus de regulile uneori nedrepte ale amorului este rezultatul regăsirii sinelui, prilej fructificat pentru o conştientă şi necesară curăţenie prin timpul ce va veni: „Mi-am trăit până la capăt/ Ideea scotocirii/ Prin interioarele tale./ Cu aplomb, cu nesaț!/ Atât de profund,/ Până la lipsa nevoii de tine./ […]/ Mă regăsesc./ Zborul din mine/ Dă toate măștile jos./ Pregătesc, liniștită,/ O vară salubră” (Introspecţie). Dar renunţarea la iubire este imposibilă. Mai mult decât atât, actantul liric are revelaţia înveşnicirii celuilalt protagonist al perechii datorită firescului poeziei de a rămâne vie şi dincolo de moartea poetului: Am pribegit prin lume,/ M-am rănit,/ M-am vindecat./ Am arătat frânturi din mine/ În scrierile antume./ Când îmi spuneam/ Că sunt cam obosită/ Te-am întâlnit/ Și am găsit/ Cuib sufletului meu./ […]/ Teamă îmi e că vor citi/ Mai multe despre tine/ În scrierile mele/ Publicate mai târziu,/ În cărțile postume” (Cuib sufletului meu). Nevoia de a face lumea mai frumoasă este o constantă a felului de a fi, de a simţi şi de a gândi al Luizei Cala, care încearcă, dăruită de Dumnezeu de două ori cu har – harul de a scrie şi acela de a picta, de a vedea, aş zice, cu sufletul ceea ce alţii pot vedea doar cu ochii sau nici măcar cu aceştia, în orice caz nu până în profunzime, nu până la dezlegarea misterelor –, să reconfigureze spaţiul fizic şi sufletesc al semenilor după chipul şi asemănarea sa, aşa cum declară, de exemplu, în poezia Sau nu…: „Afară s-a instalat/ Fericirea,/ După modelul/ Femeii din mine./ Am vrut să te nasc/ Natural,/ Adică bărbat./ Nu mi s-a permis./ Am inventat/ Bărbatul din mine/ Și am decretat/ Duminică veșnică”. Ştie că nu-i poate fi uşor să lupte cu toate impedimentele şi cu toate prejudecăţile oamenilor, dar nu renunţă la visul de a schimba lumea, chiar dacă puterile sale sunt doar de ordin artistic: „Și nu voiau să îmi spună/ Că pisicul cel negru e gri./ Trecătorii sunt răi,/ Au inimile împietrite,/ Mi-am zis./ Am luat paleta, câteva culori/ Și am vopsit pisoiul cel negru,/ I-am făcut dungi,/ Câteva picouri” (Pisicul cel nou). Să fie această năzuinţă doar un moft în gândurile Luizei Cala? Nu cred. Omenirea are nevoie de visători. Visătorii sunt cei care au schimbat lumea, chiar dacă aceştia au fost poeţi, oameni de ştiinţă, simpli îndrăgostiţi sau amatori inspiraţi de Pronie. O îndemnăm pe Luiza Cala să nu renunţe la visul său cel mai frumos. De altfel, ştim că spiritele elevate nu se împiedică de eşecurile inerente pe calea către lumină. Iar ea, unul dintre aceste spirite elevate, este pregătită să facă faţă avatarurilor acestui canon autoimpus. Diana Dobriţa Bîlea

Monica Andrei - Mofturile unui Gând – postfata Luiza Cala nu este numai pictorița originală care-ți rămâne în minte prin nuanța de albastru spre turcoaz, ci și poeta surprinzătoare dublată de o prozatoare unică. Este o artistă originală în adevăratul sens al cuvântului. Cine a avut ocazia binecuvântată să treacă prin fermecătorul salon “Galeria-Atelier” - ca să participe la minunatele seri “Cala-tiene” - din casa de poveste de la malul Mării Negre, i-a văzut tablourile pictate, știe la ce mă refer. Sunt “poeți” care își reciclează în scris propriile obsesii, din lipsa de talent și a culturii generale, ei rămân cinci minute pe val, apoi se pierd în largul mării timpului. Nimeni nu-și va mai aminti de ei. Într-o lume intoxicată de kitsch și surogate, Luiza Cala rămâne poeta autentică. După ce am urmărit-o discret vreo 10 ani, de la distanță, fără să știe, i-am cerut un interviu, despre viața ei în artă și despre arta vieții. M-am dus acolo, în universul ei colorat, într-o zi de vară interzisă, în vreme de pandemie, ca să-i văd atelierul și tablourile, să-i simt culorile vieții, și cum mă pătrunde pulsul din albastrul spre turcoaz din salonul artistic unic în țară, pe care-l întreține prin eforturile proprii. Atunci am aflat că mai pictează din când în când, că scrie mai mult poezie și proză. Eram la o magnifică seară Cala-tiană. Artista a publicat patru cărți, trei de poezie și una proză: „Desculț prin Rai” (poezii), „Frenezii de împrumut” (poezii), „Lumea celor 88 de curcubeie” (volum bilingv, poezie româno-bulgară), “Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun” (proză scurtă). I-am citit pe nerăsuflate toate cărțile publicate, dar mai ales proza cinematografică, la care mă întorc mereu, ca la o parte din mine. Paginile de proză sunt mici scenarii de film de ficțiune, cu situații de viață de acum și de totdeauna și personaje care nu au nume. Ele sunt măștile oricui. Atentă la toate detaliile semantice, artista vizuală modelează lumina cuvântului în profiluri ce sunt portrete în mișcare. Sunt decupaje vii, iar situațiile de viață atât de bine sunt puse în tablourile destinului, că pot deveni filme oricând. În poeziile sale, spațiul cuvântului este modelat de stările sufletești, cu multă dragoste și lumină, de un om bun care, încă mai crede în miracolul artei ce transformă banalitatea din fiecare zi, în plămada viselor. În ultimul volum de poezie,“Mofturile unui gând”, pornește la drum cu o confesiune sinceră, ca o vibrație totală fără de care nu poate trăi: “Sufletul meu are nevoie de poezie”, dar “poezia s-a pierdut în urât și minciună”. Ea știe că omul nu poate trăi fără artă, fără cultură în general, declarând sincer: “Fără poezie sufletele mor”. Așa este! Poezia nu este numai starea ei de grație, ci a tuturor oamenilor. Poezia e vis! Și omul nu poate trăi fără să viseze. Combustibilul ei este dragostea. Ne-o spune chiar în motto: “Fără dragoste viața e lipsită de sens”. Adevărat! Gândul, din fiecare vers, rimează cu frumusețea divină și bucuria de a trăi, vine ca o salvare în lumea încercată de pandemie și nevroză. În curcubeul de stări mai există ceva ascuns, dublat de frica de a nu fi descoperit: “Răsfață-mă galben, septembrie proaspăt”, “Mi-e toamnă, galbenă, roșie, verde”… Anotimpul de după mască ascunde o tristețe suavă - galben e culoarea celor care vor sa fie iubiți tot timpul- un plâns fericit, un dor absurd și o iubire interzisă. Cineva care tânjește după jumătatea colorată, dar fericirea doare, dragostea costă timp și energie. “Speranța e inimă”, căci inima pulsează viața doar prin speranță. Nu mai are nimic de pierdut, nu îi este frică de moarte: “Prin moarte m-am inițiat în libertate”. Și în eternitate rămâne prin artă. Măștile din gând ascund normalitatea strivită de pandemie, iar gândul disimulează ironic, pentru că refuză să i se vadă colorata tristețe. În realitate, el are restricții, nu se răsfață și nici nu face mofturi. Luiza Cala pictează versuri cu sufletul. O poezie care se citește ușor și nu plictisește, iar temele abordate sunt importante: dorul, femeia, iubirea, visul, zâmbetul răstignit, moartea inițiatică, anotimpuri amnezice. Nu lipsește “marea, o întindere de iubire și povești nemaiauzite”. Cu inima zugrăvește în culori vii, iubiri mari, mărunte, seci, iubiri în așteptare, sfinți alungați, dar mai ales anotimpurile. Apare o oră gri trecătore și un prag roz discret. Prin spectrul de culori tari, rămâne seducătoare în tabloul poeziei, pentru că ele au forță. Nuanțele cu stările sufletești pastelate s-ar pierde ca un fum trecător prin mintea cititorului. Poeziile își păstrează acea virtute, în care se aud ecourile unei scene imaginare. Fiecare e un joc sufletesc de lumini și umbre a unei teatralități ce juisează parcă în șoapte. Poeta știe că poezia se ascultă în gând, iar atunci când este rostită în salonul ei de acasă, se va împleti misterios cu muzica. Căci numai arta rămâne antidotul puternic oricând, nu numai în pandemie, pentru că vaccinează sufletul și mintea cu optimism și bucurie, la cote înalte. Un om care trăiește în bucurie citind poezie nu mai poate fi bolnav, ci cult. În felul acesta, se împlinește ceea ce spunea și Dostoievski: “Lumea se va salva prin frumusețe”. Și prin artă, prin modul de a socializa prin intermediul artei, spun eu. Avem nevoie de cultură, mai ales de artă. Poeziile Luizei Cala rămân un spectacol al imaginilor și al imaginației, prin forța vizualității ca amprentă de stil. Iar stilul este artista însăși. Citiți-le! Monica ANDREI, critic de artă, specializarea teatru Monica ANDREI Critic de teatru Teatrul "Metropolis", Bucureşti

Loreta Popa - Prefață la ,,Singură împotriva uitării,, Întreg secretul scrierilor Luizei Cala stă sub semnul iubirii ei pentru viață. Sensibilitatea pe care o dezvăluie cititorilor nu e decât aura de neliniște în care se învăluie dorința ei permanentă de a da vieții mai mult decât primește. În mare parte, iubire, căci fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Oamenii, libertatea, profesia, soarele, vântul, marea, piatra, copacul, locul în care trăiești, totul se cuvine a fi iubit. Luiza Cala recunoaște că „Singurătatea este superputerea oamenilor puternici”, iar eu nu o contrazic, pentru că știu foarte bine că are dreptate. Poezia are darul de a emoționa cititorul, de a-l sensibiliza, de a-l învăța să lupte pentru un ideal, pentru frumos. Poezia sondează adânc în sufletul omenesc, trecând prin luminile și umbrele lui. Emoțiile se află în claritatea versurilor, în acele imagini care răspund la marile chemări ale sufletului, la marea lui cerință de frumos. Ana Blandiana scria cumva premonitoriu în revista Amfiteatru, în decembrie 1967: „Dar cine va fi în stare să deosebească tăcerea de liniște? Cine va putea separa clipa în care cântecul urcă din suflet în suflet, din frunte în frunte, fără ca vasele comunicante să se vadă, fără ca urechile să-i simtă murmurul, de clipa în care față în față, cu ochii goi, nu vom mai avea să ne spunem unul altuia nimic? Cine va putea deosebi poezia viitorului de ceea ce un filosof numește «moarte informațională»”. Sub semnul acestei „morți informaționale” a așternut poem după poem în această carte și Luiza Cala. „Nimeni nu prea înțelege/Cum se spală timpul./După șocul inițial,/Fac un succint exercițiu/de imaginație/ca să văd încotro/să o iau”, spune poeta încercând să se orienteze într-o lume care-și pierde pe zi ce trece din simțurile pe care le are. „Timp nespălat,/timp lovit de păcat,/ timp adevărat”, timpul pe care ar trebui, în mod normal, să ni-l acordăm nouă însene, dar și celor pe care îi iubim, prețuim, cu care rezonăm. Despre acest timp scrie Luiza Cala, trăgând un semnal de alarmă asupra izolării îndelungate la care suntem supuși și care, din nefericire, nu are altă urmare decât îndepărtarea de tot ce ne face oameni cu adevărat. Versurile Luizei Cala ating răni și rostesc adevăruri: „Sfinți alungați/Ne plângeau viitorul,/Privindu-i pe preoții/care tăceau/de teama ateilor conducători”, „Viitorul se ascunde cu teamă/De omul cel nou,/De umanitatea rătăcită” și „Sunt furnici/care duc greu/Neputința de a povesti/Tot ce știu”. Oricât ar încerca, Luiza Cala, precum toți creatorii acestei lumi, nu poate fi la fel cu ceilalți oameni. Creatorul este ales de destin pentru misiuni spirituale înalte, deosebit fiind prin alcătuirea sufletească. Luiza Cala știe că viața nu înseamnă să stai la umbra unui copac generos, cu mâinile sub cap. Dimpotrivă. Poeziei pe care o aduce la lumină îi poate fi recunoscută calitatea de liant între cer și pământ. La fel cum ființei ei i se poate recunoaște perseverența cu care împarte bucurie, onestitatea cu care descoperă întotdeauna ceva bun în fiecare om întâlnit fără orgoliu sau vanitate. I se pare important să aducă un strop de frumusețe lumii în care respiră. Nu văd cum un poet-artist, așa cum îmi îngădui s-o numesc pe Luiza Cala, ar putea să reflecte viața societății în creațiile ei și să trăiască în afara ei. Apreciez modul onest în care revolta omului Luiza Cala a găsit o modalitate de a spune lucrurilor pe nume, arătând cu degetul impostura, pasivitatea, prostia dacă vreți. Cred cu tărie că un poet-artist are menirea de a se implica activ în viața cetății, acceptând să iasă din turnul de fildeș pentru a lumina lumea cu creația lui. Luiza Cala nu stă deloc în banca ei, așezând în versuri sentimentele trăite într-o izolare forțată, răstimp al unei treceri mai puțin senine printr-o primăvară ce promitea să fie mai frumoasă ca oricând. Luiza Cala amestecă în mojarul ei creativ materii neîntinate din dorința de a curăța cu ajutorul acestor poțiuni versificate tristeți, neputințe, dureri. Se poate întâmpla ca unii s-o apuce de aripi și să încerce să-i oprească zborul, dar în focul creației ard concentrate energii de miliarde de ori mai mari decât invidia, egoismul sau ura. Are de partea ei sângele, conștiința și propria-i viață. Luiza Cala a plecat de una singură într-o cruciadă având de partea ei versul liber. La capătul aspirațiilor ei se întrezărește o lume frumoasă, cu oameni în carne și oase, cu inimi calde, vii și suflete deschise. La capătul singurătății ei nu se află uitarea, ci o inimă generoasă și caldă. Nu e puțin lucru să menții un dialog cu cititorul, iar Luiza Cala reușește. Loreta Popa, jurnalist și scriitor, PR Muzeul Național al Literaturii Române