Alb

Totul este alb. Desluşesc cu greu volumele. Este o lume stranie. Nesiguranţa dă năvală în mine, simt un puternic disconfort. Cred că ar trebui să mă bucur de magia clipei presărate peste lume, de miile de îngeri care au acoperit lumea, de puritatea neatinsă de viciu, de lumina virgină, de...alb. Unde ma aflu?
Păşesc cu grijă privindu-mi ghetuţele roşii si minunându-mă de nepermisa culoare pe care o introduc in peisaj. Îmi urc privirea si mă bucur de roşul pantalonilor mei, de roşul plovărului meu, de roşul esarfei mele, de mănusile roşii. Vreau să-mi văd fată si nu ştiu de ce nu reuşesc. Ah, de aici nu ma mai vad! Ce greseala! Cum i-o fi scapat creatorului? Trebuie sa ma vad cu cel de-al treilea ochi, caci sunt chiar curioasa cum arat! Dar cum sa accesez al treilea ochi? Parca stiam, cum de nu-mi amintesc? Cred ca albul acesta poarta vina! Imi smulg cu greu ochii din rosul acela viu si privesc iar albul prea alb. Totul pare impietrit si e frig. Mi se pare ca zaresc o lebada. Alba este si ea. Cred ca a inghetat sarmana asteptandu-si iubitul. Empatizez cu ea fara a ma impiedica sa profit si sa ma oglindesc in luciul inghetat al gatul ei inaltat in scrutarea zarilor spre a-si cauta iubitul plecat de prea mult timp. Hâm, chipul meu nu-i nici alb si nici rosu! Sunt o intamplare ciudata, nu fac parte din clipa aceasta! Cum oi fi primit eu carnatia asta rozalie si parul auriu, in ce cotloane indepartate a gasit EL aceste culori, de ce nu m-a lasat sa fiu ca ceilalti? Cum voi putea sa maschez diferenta, sa nu-i las sa vada ca nu sunt ca ei? In zare aud glasuri. Îmi e greu sa disting emitatorii sunetelor, totul e alb. Da, in dreapta lebedei inghetate incepe sa viermuiasca albul. Sunt niste barbati suparati. Noroc ca-s suparati si gesticuland misca aerul ca altfel nu i-as fi vazut! Desi ma simt bine asa cum sunt, stiu ca sunt o intrusa in lumea aceasta prea alba, prea rece. Ma aplec si cu maini tremurande de teama barbatilor albi incep sa ma acopar cu zapada. Ce neplacuta este atingerea zapezii de mine! Cum or putea trai asa? Ignor mila nemasurata care incearca sa ma stapaneasca si ma racesc cu zapada alba in continuare, camuflandu-ma si integrandu-ma lumii in care m-am ratacit, doar pana trece pericolul, păna mă dumiresc si voi putea căuta o cale spre lumea mea, lumea in care imi pot lasa toate darurile primite să se vadă, lumea mea colorata si calda, fara frig, fară monotonia aceasta alba. Imi este tot mai frig, dârdâi. M-am îmbibat de alb...sunt prea alba! Ma privesc iar...si toata faptura imi este alba, pana si vorba mi-a devenit alba si gandul este pe cale...
Cat mai am macar aducerea aminte a puterilor mele, cat nu ingheata si ele, trebuie sa gasesc ceva salvator!
Se aude un fosnet. Oare m-am ascund bine, oare nu ma va descoperi?
-Tu cine esti, de unde vii? - aud chiar langa mine.
-Vin din curcubeu !- sunt tentata sa raspund, dar cui, cine ma intreaba, cum de s-a prins ca nu sunt de aici? Sunt in pericol?
Imima mea devine alba de teama. Tot teama imi gaseste rapid si rezolvarea: cu ultimile puteri incerc sa simt prezenta din faţa-mi. E un barbat si nu este rece, e doar albit de nevoie si el. Inca nu a inghetat, ceva caldura mai palpâie in el. Privesc mai atent si o lacrima i se prelinge pe obraz descoperind in urma sa fata omului cald. Ma apropii si-l îmbratisez. Simt parfum de acasa...imi este nespus de drag!
-Cu ani in urma am cunoscut o femeie alba. Era ademenitoare, credeam ca este sufletul meu pereche; disimula bine, nu-i simteam raceala definitiva. Zilnic virusul alb se insinua in strafundurile mele si m-am trezit acoperit de alb. La inceput eram mandru de lumina aceasta alba, nu intelegeam lumea lor rece, cruda, meschina. Abia cand am inceput sa ma racesc şi eu am vrut sa fug, dar era tarziu, isi pusese pecetea de gheata pe mine, nu-mi mai apartineam, ii serveam doar cauza si imi fura cu nerusinare pana si amintirile. Incet, incet, am uitat de mine, de lumea din care veneam si care incepuse sa-mi para doar o plasmuire de vis. Azi, cand ajunsesem la marginea mea cea de pe urma, te-am vazut asa vie si ratacita in alb ... Abia am reusit sa ajung aici.
Un val mirific ma strabate, îi iau mana stanga si o asez pe inima mea ca sa poata sa-si zareasca infinitul iar, sa-ai anticipeze renasterea, sa vada majusculele simtirii intregi. Suntem frumosi impreuna, ne stimulam, ne crestem forta, ne unim cu matricea si ne reamintim divinitatea din noi.
Suntem un tot atat de perfect incat lumea alba se sperie de asemanarea noastra cu zeii, de puterile noastre impletite, si pana sa ne prindem noi ne si trezim aruncati la granita ei. Da, am fi putut sa “maculam” cu culoare si caldura tot imperiul acela de gheata! Eu ratacita, el ademenit si acum...expulzati din nefiinta rece ca moartea! Trecem granita privindu-ne in ochi, contopiti in iubire. In spatele nostru zapada asternuta peste lumea aceea incepe sa se topeasca. Samanta iubirii curate lucreaza si in locul amagirilor aseaza certitudini. Fiecare din noi stie ca este binecuvantat de un inger.
In rastalmacita lume albul nu mai este doar rece si monoton, este o culoare din evantaiul trairii, o culoare minunata si, se pare, neinteleasa inca pentru ca multi o numesc non-culoare...
Acum ma simt bine in alb: sunt imbracata in alb, carnatia mea este de un alb catifelat, gandul meu este alb-curat, inima mea este alb-pur si nu ma mai simt prea alba, sunt doar buna! Sunt buna si nu ma vor schimba nicicând cei ce s-au nascut in tenebre. Mai am putin de poposit in aceasta lume frumoasa si vreau sa profit de fiecare clipa, astfel incat, atunci cand voi intreba la plecare : cine vrea amintirile mele? sa fie mare imbulzeala, sa si le doreasca toti .

Geloasa pe mine

Seara incepuse frumos cu sosirea surpriza a lui Sorin, prietenul meu care lucreazaacum in Olanda. De doua zile nu-mi mai scrisese si ma gandean ce o fi cu el, oare nu are probleme? A sunat direct la poarta, ascuns in spatele unui generos buchet de frezii multicolore. Ce bucurie! Ne cunosteam de multa vreme, poate douazeci de ani, fusesem prieteni de familie, parteneri de afaceri, dar de cand ramasesem amandoi singuri, sufletele noastre se apropiasera mult. Cand venea in tara era sarbatoare - colindam, ieseam la petreceri, ne ceream si dadeam sfaturi, ne povesteam iubirile, ne imbarbatam si ma tinea in brate ca sa mai uit de ale mele. Asa am facut si in acea seara, am fost sa mancam, apoi am venit acasa si am mai sporovait pana spre douasprezece noaptea cand a plecat lasandu-ma mai linistita putin. Aveam o mare durere in suflet: de catva timp iubitul meu se comporta bizar. Poate gresisem, poate facusem ceva rau, poate... Am adormit la unu si jumatate spunandu-i noapte buna iubitului meu, imaginandu-mi cum corpul lui imbratiseaza milimetric corpul meu. Ce potrivire perfecta, eram precum amprenta lui, nu ramanea pic de loc intre noi, masurile erau identice! Peste o ora m-am trezit speriata si spunand : pacat! Teleghidata m-am dus la calculator si am vazut intrand mail-ul de la iubitul meu.
L-am deschis fericita si...era in acelasi ton, cam rece, lasand loc de interpretari. Avea si o poza atasata. Poate sub imperiul visului avut, poate al faptului ca nu-mi spunea ca ma iubeste, imi era teama sa vad continutul atasamentului intitulat Pastel Olimpic.
M-am recules , am tras aer in piept si...nimic, nu reuseam sa vad poza, nu reuseam s-o deschid, s-o salvez. Eram disperata si dupa cateva incercari am deschis messingerul sa vad daca prietenul meu computerist, Cristian, mai este cumva on line. Era, el este acolo mereu, parca nu doarme nicicand. I-am cerut ajutor. Degeaba a incercat sa ma indrume, tot nu reuseam sa vizualizez atasamentul. Eram blocata, se stricase calculatorul, totul parea contra mea ! Singura solutie era sa-i trimit lui mail-ul si apoi sa primesc poza pe mess. Zis si facut. Iat-o! Rece, durere, soc! M-am spart in mii de cioburi si am explodat in zari intunecate. Poza imi facea cunostinta cu o femeie tanara, intr-o baie. Cat cinism, oare cine imi trimesese poza aceea, iubitul meu nu ar fi putut, cu siguranta!? Toate deserturile lumii se mutasera in mine, nu mai eram eu, eram un mare desert. Eram arida si pierduta in furtuna. Vanturi puternice ma izbeau de amintiri frumoase si lasam urme insemnate din sangele meu. Scurga-se tot, nu mai aveam nevoie de el! Nici nu mai stiam ce ma doare. Totul durea. Doamne, ce ai cu mine? Tremurand ma uitam iar si iar la poza aceea. Am vazut ca fusese facuta cu doua zile in urma, in jurul pranzului, atunci cand eu stiam ca iubitul meu este la congres. Poza era prelucrata si nu se mai vedea personajul, vedeam doar o femeie apetisanta, personajul unui pastel. Mi-as fi dorit sa fi murit cu o clipa inainte de a vedea poza... Sunt o fraiera, atatia barbati ma curteaza si eu sunt innebunita de un...,un...! Un-ul acesta nu-si gasea corespondent in niciun cuvant cunoscut! Am mai plans si un..., un-uit eu asa multa vreme, prada disperarii si gandurilor negre, apoi, poate ca-mi depasisem putinta de a face fata supararii, furtuna s-a calmat si mi s-a facut dor, tare dor de iubitul meu scump. Un..., un-ul meu nenumit, capata acum minunate calitati, ma umplea fericit iar. Il reconstruisem din amintiri si trairi, il vedeam clar ca sa-l pot venera. Eram el si eu in acelasi timp, il intelegeam. Era haituit de prea multele insarcinari pe care viata i le pusese in spate, simturile incepeau sa adoarma, robotizat facea ceea ce trebuia, facea mai mult pentru altii, se sacrifica din datorie. Dragul meu, cat de greu cred ca ii era! Nu, nu voiam sa moara, sa renunte la singura ratiune a vietii, la fericirea sufletului lui! Nu stiu cine-i femeia aceea tanara, cu carnatie desavarsita, cu trup armonios, dar nu mai are importanta, daca ea i-a oferit o clipa de traire, de placere, de nenurire...e bine. Important este sa nu se lase in moartea simturilor, sa mai traiasca putin! Eu am fost moarta si stiu ce dezastru fac in corp hormonii nestruniti. Si asa este atat de solicitat, macar sa se mai amageasca si el cu false, perfid declamate trairi. Doar sa nu-si piarda increderea in el si in fericire! Doamne, fii cu el!
Cu durere stinsa, cu iubire multa, cu simtiri amortite, i-am trimis in zori un mail in care-i spuneam ca olimpia-dele trec, lumina ramane. In zori am adormit si am visat frumos, incurajator. Se facea ca la orizont aparuse o lumina calda care a venit si ne-a
imbracat pe amandoi, protejandu-ne de furtunile din lumea aceasta nebuna. Primul lucru pe care l-am facut cand m-am trezit a fost sa-mi amintesc ca acum stiu ca-l iubesc neconditionat, ca ma pot bucura oricand este fericit. Impacata cu cruntul adevar si fericita ca mi-am descoperit dumnezeirea, am deschis calculatorul si am privit poza femeii din baie. Ceva familiar m-a tulburat. Parca mai vazusem pe cineva care semana cu femeia din baie! Oare o cunosc? Iar incepea sa-mi creasca tensiune. Am vrut sa inchid si sa fug de ea , de durere, de mine, de tot... Era prea mult, nici Dumnezeul din mine nu putea duce atat de mult! Dar...femeia aceea ma chema, ma striga cu iubire! Cred ca am innebunit! Trebuie sa inghit repede ceva calmante! Femeia insista. O privesc iar cu teama si atunci constat ca femeia aceea sunt chiar eu, ca omul pe care-l iubesc se gandise la mine....
Geloasa pe mine nu am mai fost! Doar ca asa m-am cunoscut mai bine!

Insangerarea cailor

Era 13 si inca ma bucuram de ziua care se derulase cu multe bucurii. Imi probam incantata achizitiile noi cand telefonul m-a trezit din reveria in care ma adancisem cu gandul la cum vor privi ochii iubiti formele mele putin rotunjite de excesele culinare facute de sarbatori. Era Lara, pictorita care se intorsese acasa de curand si care, constatand cu tristete ca nu exista o galerie de arta in orasul nostru vizitat de oameni de prin toate colturile lumii, hotarase sa repare greseala si gasise un investitor intelegator... Motivata si voluntara, Lara invitase rapid toti artistii din zona sa expuna in ceea ce va fi unica galerie a urbei noastre. Stiam locul si desi nu ma prea convingea, aveam incredere in Lara. M-am hotarat rapid sa aman pe mai tarziu joaca de-a modelul si sa particip la marele eveniment. M-am imbracat cu ceva mai “artistic” si am plecat.
20.30, iarna, strazi pustii, frig,cam intuneric... Cand am ajuns, m-am intrebat daca nu cumva incurcasem ora, data,...oare nu atunci era!? O incapere aproape oarba- cu lumina peticita pe ici colo, cu cateva tablouri atarnate pe cinci panouri sprijinite pe peretele din dreapta intrarii, iar pe stanga o masa mare impovarata de cesti , pahare, sticle pline si goale, scrumiere din care se revarsau resturile fostelor tigari, pungi si alte urme ale trecerii pe acolo ale unor oameni nu prea grijulii- isi astepta clipa triumfala, deschiderea. In fata mesei, privind spre tablouri, se insiruiau militareste cam douazeci de scaune albastre de plastic si un balansoar. In mijlocul tacutei armate, langa o butelie cu arzator, sedea zgribulita Lara.
-Buna seara, Lara! Cand este vernisajul?- am intrebat-o.
-Bine ai venit! Acum ar fi trebuit sa aiba loc deschiderea galeriei, vernisajul si concertul de chitara a lui Daniel, dar...artistul a plecat acasa sa se linisteasca putin....mi-a spus Lara cu o privire ce urmarea mai degraba pe artistul plecat decat pe mine. Il voi suna! a mai zis jucandu-se absenta cu telefonul.
Incercarea de a privi lucrarile lui Daniel imi era perturbata de dezordinea de depozit care ma inconjura.
Stiam ce putea Lara si tocmai asta ma facea sa nu inteleg...De ce nu intervenise salvator, convenabil? Incepusem sa reorganizez in gand spatiul cand usa -pe care eu o inchisesem in speranta ca voi reusi sa creez o diferenta intre frigul de afara si cel din galeria de arta- se tranti zgomotos si un personaj cel putin bizar, sigur nepotrivit cu locul si asteptata intamplare, isi facu aparitia impleticindu-se si zanganind niste sticle intr-o punga de plastic. Nici macar frigul acela parca total nu reusea sa taie , sa inghete, miresmele bahice ce insoteau acel personaj. Imensa mi-a fost mirarea cand am auzit-o pe Lara spunand:
-Domnule Sandica, va prezint pe Siana, pictorita cu un prodigios CV, prietena mea despre care v-am vorbit!
Doi ochi tulburi cautau ceva de care sa se agate si, dupa nereusite incercari, s-au oprit pe ceva nevazut aflat in vecinatatea mea.
-Da, draguta aratare!- reusi el sa baiguie dovedind un deosebit simt estetic...asa cum se cadea unui galerist, caci asta era...
Lara nu-mi parea tocmai incurcata, incurcata eram doar eu. Ma gandeam sa plec atunci cand personajul acela a inceput sa gafaie zgomotos, sa gesticuleze haotic si sa se straduiasca fara succes sa spuna ceva. Oare ii venise sfarsitul? Nici pomeneala, mogaldeata isi adunase toate fortele pentru a tuna:
-Unde-i artistul?

-Acasa, cred ca l-a deranjat interventia dumneavoastra in pregatirea concertului...zise Lara cu ton egal, neimpresionat de racnetul importantului personaj.
Un scaun de plastic zbura fara atentionare pana pe peretele din dreapta, se izbi de un panou, clatina tablourile si se tranti ostenit langa o statuie cu un inger speriat deja si el..
-Este normal ca scaunul asta sa stea aici, artistul sa cante in locul asta? mi se adresa mie, de aceasta data, ragnetul.
Povestea devine interesanta, subiectul este demn de studiat !– m-am surprins gandind fara a simti nevoia sa-i raspund aceluia. Intrasem in joc si faceam diverse scenarii cand usa se mai tranti inca o data lasand sa patrunda alte doua personaje.
Erau doi tinerei patrunsi nevoie mare de importanta lor si care isi pendulau mandria de pe un picior pe altul, inaintand falnici spre masa dezastru. Amandoi erau scunzi, unul plinut bine si unul slabut. In ciuda faptului ca nu ar fi avut ce cauta intr-o galerie de arta, nimic nu ma mai surprindea, ba chiar mi-a parut normal sa o aud iar pe Laura prezentandu-ma cu sfiala, de la inaltimea celor doi metrii ai ei, celor care nu doream sa ma cunoasca. Scundul era investitorul in acest business cu arta. Era caraghios, dar ma amuza, atunci cand , ridicand privirea catre mine- avea doar vreun metru saizeci-
a incercat sa ma priveasca...de sus. S-a simtit ofuscat ca nu adoptasem pozitia Larei si a trebuit sa ne dovedeasca importanta lui. In timp ce umplea un pahar cu vin rosu a catadicsit sa urle primele sale cuvinte:
-Unde-i artistul?
-Stiti...ingaima iar Lara, dar nu o mai asculta nimeni!
-Plec si eu sa mananc ceva, ostenit dupa o zi de munca si ,cand ma intorc, ce gasesc? Artisti nebuni! Cine dracu m-o fi pus sa ma inhait cu asa specimene? spuse el stingand tacticos tigara pe gresie ca, oricum, scrumierele erau pline. Am alergat toata ziua sa cumpar de toate si...nimeni, nimeni... nu poate omul sa aiba incredere in artistii astia! Am investit atatia bani in afacerea asta...cum mi-i recuperez?
Preocupat de grijile omului de afaceri se aseza in balansoarul care il primi cu un scartait dezaprobator. Scart, scart...
Nu-mi era mie bine cand calatoream fara bani prin toata tara, cand mai pacaleam pe unul, ii luam telefonul si-l vindeam, plecam mai departe, dormeam la manastiri, mancam bine ! Macar puteam sa stau linistit acasa, sa ascult manele, sa ma uit la filme porno si sa fac l..a! Mi-a trebuit sa investesc bani in tampitii astia, in arta!
Scart, scart...doar balansoarul mai intrerupea tacerea.
-Sunt nervos! Noaptea asta le distrug pe toate, le scot in fata magazinului si le dau foc! Ce dovada au ca mi le-au dat? Cretinii!
O alta tigara isi gasea sfarsitul pe gresie, langa surata ei.
-Sunt tare nervos! Dimineata, dupa ce am alergat sa cumpar vin si piscoturi, aveam tensiunea 21 cu 14. Cred ca acum este si mai mare! Idiotii!
Un ragnet prea puternic pentru pieptul sau mic se auzi...
-Sunt nervos, unde-i cutitul!?
Mi-am ridicat privirea, care se desfata cu o lucrare calda, la timp ca sa vad grotescul personaj alergand turbat spre un tablou si infigand o foarfeca imensa in el....
Tabloul a gemut sfasietor. La fel a gemut si inima mea.
In centrul tabloului erau doi cai care galopasera fericiti, pana atunci, pe o plaja. Acum tasnea sange din ei. Sangele lor m-a improscat si pe mine si cea din urma caldura a lor ma ardea crunt, imi rascolea intreaga faptura. Trista i-am inmormantat in cerul cailor sacrificati si doream doar sa plec, sa las frigul de ianuarie sa-mi inghete amintirea aceea. Am mai privit in trecere tabloul si m-am minunat de premonitia artistului care stropise , in final, tabloul cu rosu Scarlet, cu rosu englez si carmin, asa, gen Polock...
Insangerarea cailor era scrisa, programata, trebuia sa se intample.
In drum spre usa am fost oprita de Lara care, desi prezenta, nu era nicaieri si care m-a intrebat:
-Acum ca ai vazut galeria, asa cum ai spus, vei aduce si tu lucrari spre vanzare, nu?
-Nu! Si iti dau un sfat: pleaca de aici cat mai repede!
-!!!! a fost tot ce a rostit Lara, neconvinsa ca eu intelegeam ceva.
In urma mea bocetul culorilor era acoperit de manele care trebuiau sa il linisteasca pe investitorul in business-ul cu arta.
Trecusera doua saptamani atunci cand l-am intalnit pe autorul cailor insangerati. Nu stia nimic despre sacrificarea cailor sai, nu mai trecuse pe la galerie, inca se mai reculegea.
- Caii mei nu raman niciodata nerazbunati! a rostit abia soptit, dar nespus de hotarat.

Impodobita cu rani

Dormeam profund cand un inger de lumina s-a asezat langa mine, m-a mangaiat cu aripa-i stravezie si mi-a spus: vino, ai ceva de facut! Ne-am inaltat si am ajuns intr-un loc strain, un loc care nu-mi prea graia prietenos. Atunci te-am vazut, daca pot sa spun asa, pentru ca erai taiat in doua bucati, una roz si una gri. Cele doua parti ale tale erau unite doar in zona frontala de o banda subtire, pamantie. Am inceput sa plang si te intrebam ce s-a intamplat. Ingerul mi-a spus ca nu ma vezi, nu ma auzi, dar ca eu te pot reface fara ca tu sa stii.Despre ce vorbea ingerul? Oare chiar era inger? Chinuindu-ma sa gasesc o solutie, priveam atenta ciudatenia infricosatoare si nu ma puteam obisnui cu stranietatea clipei.. Partea roz era buna, prietenoasa si privea increzatoare si fericita inainte, cealalta, cea gri, era dura, urata, rea si ascundea ceva in spatele ei. Am devenit curioasa si incercam sa vad ce anume ascundea.Nu era usor pentru ca uratul acela gri imi obtura mereu privirea. Simteam ca de acolo vine raul, dar cum, cum sa vad ce nu ma lasa sa vad? Plangeam neputincioasa cand am simtit ca eu am aceeasi frecventa cu partea ta roz, ca pot patrunde in ea si de acolo voi vedea tot, de tine nu te puteai feri tu cel rau si urat. M-am inaltat si am patruns. Era asa bine, atat de acasa incat mi-as fi dorit sa petrec vesnicii acolo, dar...Vad bine? Da, ascundeai o femeie! Hohotind am vrut sa fug dar ingerul m-a oprit spunandu-mi sa nu ma grabesc, sa vad mai intai daca esti fericit. Prin cordonul pamantiu am patruns in mintea ta cea gri. Vai, ce teama, ce urat era acolo! Si cate calculatoare, cate instrumente despre care nu aveam habar la ce folosesc, unele pareau chiar instrumente de tortura. Am cautat firele care duceau spre femeia pe care o ascundea posesorul acelei minti. Erau unele roase, intortocheate, rasucite si incalcite care duceau la un plan desenat pe o hartie urat mirositoare, mototolita si indreptata aproximativ, in mare graba. Am simtit durere si...de data asta nu era a mea, era a partii gri! O durea rau, voia sa se salveze, crezuse ca asa ar putea ...Ii era si mai greu. Undeva, la pupitrul de comanda, era inca o femeie, impartita in doua si ea, doar ca, la ea, impartirea se facea pe orizontala, la nivelul mijlocului. Partea roz emitea efluvii spre undeva in zari indepartate , cea gri manipula cu pricepere butoanele ce comandau partea ta gri. Imi era frica si mila in acelasi timp. Nu stiam care traire era mai intensa, stiam doar ca trebuia sa fug de cumpliteniile acelea. Acolo era taramul mortii. Eram atat de coplesita incat imi era greu sa gasesc cordonul pamantiu, singura legatura cu mediul meu. Ce bizar! am reusit sa gandesc atunci cand am zarit intrarea ingusta, dar salvatoare, a cordonului si, cu o ultima privire aruncata spre “duca-se in nefiinta”, am vut tabloul intreg al nepermisei intamplari. Bicolora aceea introducea ultimile setari, era pe punctul de a-si duce diabolicul plan la indeplinire. Am reusit totusi sa vad, undeva in jumatatea aceea de piept, un bulgaras roz camuflat bine de fire vinetii ce porneau de la tabloul de comanda. Drumul prin cordon a fost extrem de anevoios, nu mai aveam vlaga, lacrimile care-mi siroiau nestavilite ma ardeau si dureau rau, lasau rani adanci, cand o blanda, tandra traire m-a readus in mine, acasa, adica in jumatatea ta roz. Energia iubirii curate m-a patruns oblojindu-mi ranile adanci. Ma intremam dupa calatoria prin moarte, prin moartea aceea asistata si asumata fara drept de apel, cand un falfait de aripi stravezii mi-a asezat in palme o cantitate generoasa de lumina. Tocmai cand ma intrebam ce sa fac cu ea am vazut in pieptul jumatatii roz o nucsoara de gri...Am imbracat-o bine in multa lumina primita si am simtit o liniste de inceput de timpuri, linistea primordiala. Am parasit taiata faptura stiind ca am fost initiata intr-o lume pe care nu voiam sa o cunosc, dar de care, se pare, trebuia sa am cunostinta si eu.
-Ingere, de ce trebuia sa trec prin aceasta initiere dureroasa?
-Este o parte a vietii si aceasta! Acum stii si poti alege, doar trecand prin aceasta durere vei putea sa alegi: sa fugi, sa te razbuni sau sa repari.
Mi-am privit ranile adanci. Dureau , insa durerea pe care o simtisem in jumatatea ta gri era mai intensa. Am privit ingerul si el mi-a aratat un canal de lumina ce se facea vazut chiar in fata mea, semn ca ingerul imi intelesese alegerea. Nu mai aveam nedumeriri, temeri, stiam exact ce trebuia sa fac. Eram stapana mea si stapana luminii. Am luat lumina, m-am apropiat de tine cel sfasiat in doua si am inceput sa umplu cu lumina cordonul pamantiu care se scurta cu o viteza inimaginabila aducand partile tale neprietene aproape, aproape, pana la contopire. Cand s-au unit s-a auzit un ragnet sfasietor - era raul care fuseses gonit.
Acum era usor sa cos luminos jumatatile tale. O faceam cu mult drag si incepusei sa simti caldura mea. Partile nu se mai respingeau, se cautau, isi manifestau dorul si bucuria reintalnirii. Roz, gri...luminos. Devenisei un tot luminos. Ajunsesem pe aceeasi lungime de unda, era bine, eram multumiti, fericiti. Fusese o experienta solicitanta , insa roadele erau delicioase! Priveam cea mai frumoasa alcatuire biologica, o faptura uimitoare, o fiinta care transforma fiecare privire a mea intr-o rugaciune aprinsa de pulsiuni elementare...Eram bucuroasa ca am cutezat sa-ti vad adevarata culoare a sufletului si sa inteleg ca starea aceea infricosatoare era doar o gresita si pasagera alternativa a unui suflet lipsit de rigoare afectiva, ratacit in iluzia controlului si recuperat in esenta cu ajutorul bunului inger.
Priveam visatoare minunea care ma inbia, cred ca ma indragosteam de refacerea la care luasem parte, voiam sa te intregesc, sa fim un tot ... Ingerul m-a privit si atunci am inteles ca eu nici nu stiam cine esti, ca nici nu avea importanta, ca avusesei nevoie de mine si eu avusesem o lectie de invatat, ca ne fusesem de ajutor unul altuia, ca ne imbogasisem, ca intr-un orizont indepartat o alta durere striga...
Ti-am multumit recunoscatoare, om nestiut, frumos refacut, te-am trecut in a mintii uitare si in istoria vesnic vie a sufletului meu si am plecat linistita, alaturi de inger.
Ingerul imi privea cu “ingereasca invidie” ranile adanci care acum nu mai dureau, ma impodobeau...

Miere si venin

Andrei era un barbat oaches, cu un ceva copilaresc asezat pe chipul luminos, nu prea inalt, dar bine legat, prietenos, carismatic, sarmant. In profesie il dusese viata pe culmi si nu era de mirare caci era inteligent si ambitios. Il ajutasera mult si stelele care-i configurasera o harta astrala de exceptie, asigurandu-i un loc inalt in magistratura. Erau multe realizari, dar si multe renuntari si sacrificii; alerga prin lume din proces in proces, unul mai rasunator ca altul. In ciuda valorii lui de necontestat, beneficiile materiale nu erau pe masura nevoilor sale. Iubea hainele frumoase, ceasurile scumpe, masinile de clasa, eleganta, luxul. Comod din fire, Andrei nu dorise sa-si infiinteze propria casa de avocatura ramanand angajatul unui amic mult mai pragmatic si cu un simt intreprinzator mai dezvoltat. In noptile petrecute in avion se gandea deseori cu invidie la amicul sau, dar nici sa se inhame la o corvoada zilnica, anevoioasa, nu era in stare. Prefera doua, trei deplasari pe luna si pregatirea in voie a altui proces. Doar ca nevoia de bani crestea, timpurile o luau inaintea lui, cei din jur prosperau, ii era tot mai greu sa tina pasul cu ei...
Era casatorit de o vesnicie cu Ana, arheolog renumit si ea, care descoperea trecutul prin cotloane indepartate ale lumii, devenita de prea multa vreme trecut si ea. Nu fusesera niciodata in paradis, era doar o casatorie de convenienta decisa de soacra sa, casatorie care urmase cursul cunoscut: copii, nepoti, insingurare. In rarele intalniri se stinghereau unul pe altul si asteptau cu nerabdare sa-si recapete spatiul neimpovarat de prezenta nedorita. Fiecare avea viata lui si intre cele doua traiectorii singurele puncte de legatura erau copii si nepotii. Mai era si o apreciere a profesionalismului fiecaruia, nimic mai mult, asa ca in multe casnicii invechite si triste.
Ana intalnise cu cinci ani in urma omul pe care-l cautase mereu si se bucura la adapostul departarii de o altfel de “casnicie”, aceea pe care nu o avusese niciodata... Alin nu era un personaj important, lucra si el pe santierul acela arheologic indepartat. Era un om bun, cald, omul care vazuse in spatele chipului aspru al Anei si al sufletului zdrentuit, nevoia ei de tandrete, de intimitate, de iubire si armonie. Erau la unison si Ana descoperea fericirea in doi abia acum, tarziu, cand nu mai spera. Cum ar fi vrut sa schimbe lumea









intreaga, sa scoata la lumina iubirea aceasta, sa o oficializeze! Toate simtirile feminine, simtiri pe care le crezuse stinse de-a pururi, se imboldeau acum in
fiinta ei, ii mangaiau sufletul, trupul, si-i cladeau un imens conflict intre a vrea si a trebui, a avea voie. Ce ar spune lumea, Andrei si mai cu seama copii? Vara dogoritoare venise mult prea tarziu...afara era iarna. Ii era tot mai greu sa mascheze relatia sa, mai cu seama atunci cand venea in tara si era nevoita sa imparta patul cu Andrei. Dormeau ca doi straini, fiecare in coltul sau de pat, avand grija sa nu se atinga cumva. De ar sti Andrei ca ea, femeia cea dura – caci asa o vazuse mereu – avea in buzunarasul secret de la piept un fulg de porumbel pe care i-l oferise intr-o zi insorita Alin spunandu-i ca este un fulg din aripa ingerului iubirii impartasite si ca nu adormea decat cu mana pe el, cu gandul la iubirea ei secreta, bucurandu-se de fiorul aducerilor aminte...! De ar sti Andrei cum indragea sa se copilareasca, sa se lase alintata de Alin! Si de ar mai sti...! In fiecare seara se ruga sa treaca mai repede zilele care o indepartau de alinarea ei tarzie si sa reuseasca sa ramana macar politicoasa si calma in confruntarea permanenta cu realitatea aceasta impovaratoare, din ce in ce mai greu de suportat.
Il privea uneori pe Andrei chiar cu compasiune. Andrei avusese mereu doua, trei, patru amante in acelasi timp. Facea o echilibristica de performanta printre fericirile si suspinele femeilor ce si-l disputau. Era un versat cuceritor de inimi care avea mereu nevoie de o noua reduta de cucerit. Deseori isi alegea viitoarele victime chiar din cercul de prieteni ca apoi, cu diverse ocazii, sa-si etaleze pervers amantele trecute si prezente una langa alta, sa le compare si, mai ales, sa se simta puternic. Era putin complexat; nu fusese niciodata un super barbat, natura nu voise sa fie prea generoasa...si atunci suplinea prin numar, calitatea. Invatase sa-si folosesca celelalte arme: sarmul, tandretea, chiar si pozitia sociala. Poate de aici si zborul lui neincetat - fuga de el, in realitate! Ana vazuse si simtise mereu escapadele lui, dar de multa vreme nu mai lupta cu el, nu-i mai pasa, totul era sa pastreze aparentele.
Stia ca nu este capabil sa iubeasca, ca se plictiseste repede, ca este mereu oarecum cu cineva, ca de fapt, isi iubeste singuratatea si doar pe sine, vrea doar cate o noua femeie care sa-l rasfete, sa-i incante orgoliul de mascul ca apoi, repede, inainte de a se prinde ea de neputinta lui, sa-si slefuiasca armele









seductiei intr-o noua cucerire. Daca la inceput avusese doar femei minunate, acum, in criza aceasta, se profilase doar pe femei cu bani, banii erau criteriul dupa care isi alegea tinta. Femeile lui nu erau tinerele, erau cam de o varsta cu el, unele chiar mai trecute. El nu pierdea timpul cu copilite neexperimentate- oricum imbatranise si el, se ingrasase, mai pastra doar distinctia si aura de super vedeta a magistraturii- si cu cerinte pe care oricum nu le-ar fi putut satisface, nici fizic, nici material. Se schimbasera vremurile si el se adaptase rapid. Voia ultimul tip de televizor, o noua masina, un teren la marginea orasului, o mobila noua, voia...si avea, avea pentru ca le facea pe trecutele doamne sa creada ca sunt iubite, ca sunt tinere si frumoase. Doar ca doamnele acestea stiau ce vor si pentru ceea ce ofereau emiteau si pretentii...Viata lui se complicase.
Vazuse si Ana o unda noua, ciudata, era ceva ce nu intelegea...Parea mai batran, era mai nervos, nu mai vorbea, ci se ratoia, isi pierduse controlul... si totusi, in ochi, avea o luminita pe care nu o stia...Nu cumva...?
Ce bine ar fi! - isi spusese. Oare universul lucrase in favoarea ei? Un val de calda speranta o strabatuse. Se bucurase o vreme de visarea ce noua, apoi, pe negandite, ii incoltise in minte un gand: ce ar fi sa se joace putin cu el? Il cunostea bine, stia sa-l manipuleze.
- Andrei, ti-l amintesti pe Victor Jucatu, prietenul Pacalenilor? – se auzise Ana spunand. Inca nu-si facuse un plan, dar...obisnuinta lucra. Mereu, cand simtise ca Andrei se apropie prea mult de cineva, intervenise, dezlegase, indepartase fara ca el sa-si dea seama.
-Sarmanul om, ce crezi ca a patit? A crezut ca s-a indragostit de Silvia, soprana, nu si-a dat seama ca doar se simtea bine in pat cu ea. Acum e singur si bolnav ca nevasta-sa l-a parasit. Silvia l-a parasit si ea ca de, artista se amuza, nu avea nevoie de unul trecut, de unul pe care venise vremea sa-l ingrijeasca cineva, ea doar isi mai umplea timpul liber. Fraierul, imi e mila de el, dar isi merita soarta!
Ana urmarise cu coada ochiului reactia lui Andrei si se felicita. Acum putea sa plece linistita in bratele lui Alin...lasand viermele sa manance incet si sigur din fericirea lui Andrei.
Undeva, la etaj, se auzeau vocalize...

Gandurile casei

Bine ai sosit , dragul meu stapan ! Mi-a fost dor de tine si am petrecut mult timp incercand sa-mi imaginez ce faci, pe unde esti, cu cine te bucuri, cum adormi, cum te trezesti... Uneori vedeam franturi de gesturi cunoscute proiectate in locuri noi si incercam un straniu sentiment de abandonare...apoi ma bucuram ca peste tot pe unde ajungi esti iubit asa cum stiu eu foarte bine ca meriti. Cand nu esti cu mine zilele sunt plicticoase si lungi, chiar de ,deseori, chiar atunci cand esti, nu prea ai timp de mine, pari ca nici nu stii ca exist, ma folosesti doar grijuliu, nu indragostit de mine...asa cum as vrea si cum cred eu ca merit. Inainte de aceasta ultima plecare a ta, a fost la noi prietena ta cea de la Soare Rasare, femeia aceea de care m-am apropiat bucuroasa, cea care ma intelege mai bine chiar decat tine, cea care-mi simte nevoile si dorintele. Cred ca te intelege si pe tine mai bine decat o faci tu. M-am simtit iubita iar in timpul prezentei ei aici, la noi, si-i simt lipsa. Era bine cand tu plecai si ea ma intreba, la inceput, ce imi doresc cel mai mult, apoi nu o mai facea caci stia tot ce-mi lipseste si incerca sa ma lumineze, sa ma inveseleasca , sa ma faca sa-i seman. Dragostea si bucuria ei m-au impregnat si am inca proaspete, vii in minte, amintirile fericite cu ea. Caut mereu poseta ei asezata in holul de la intrare , pe masuta, semn al prezentei ei la noi...Intr-o zi i-ai adus flori pentru ca ma iubea, asa i-ai spus, si intr-un fel a durut-o, ar fi vrut sa taci, sa o lasi sa-si imagineze ca altul era motivul...dar, ea este buna , intelegatoare si a trecut peste intepenirea ta in asperitatile cladite de altii in tine de-a lungul cursei tale prin devenire, prin uitarea de tine , si s-a bucurat mult de simbolul oranj. Stii ca ea poate sa schimbe orice, sa topeasca tepii acolo unde nu-s
necesari ? Mi-a scos si mie niste ghimpi si-mi este mult mai bine acum. Ea mi-a amintit cat de puternica si frumoasa sunt, mi-a redat increderea in viitorul meu, m-a invatat sa te iubesc neconditionat mereu, sa te inteleg mai bine si sa trec peste neatentiile tale fata de mine. Mi-a explicat cauza lor si mi-a trecut tristetea; acum sunt iar fericita . Dar cel mai important dar pe care ni l-a facut este acela ca te-a invitat sa ma iubesti iar.
Imi e dor de mireasma betisoarelor parfumate, mireasma care-mi indeparta energiile stagnante si pe cele agatate de “prietenia” unora, imi e dor de gandul ei care ma mangaia , de buna dimineata pe care mi-o ura zi de zi, de rasetele zglobii care rasunau aici atunci cand erati impreuna, imi e dor de fericire, de ea. Ii simt inca parfumul si dezmierd cu drag perna pe care dormea, simt mirosul cafelei pe care o beam impreuna in timp ce tu inca dormeai, vad apa pentru ceai pregatita deja , mi-o amintesc calcandu-ti fericita camasi pentru drum , camasi in buzunarele carora ascundea biletele amintitoare de iubirea ei. As vrea sa pot sa fac si eu la fel, dar eu am putinta limitata la gand luminos , plin de iubire , nu pot sa te rasfat asa cum putea ea...
In fiecare dimineata privesc halatul in dungi, din baie, sperand ca o voi vedea si voi simti pasii ei mangaindu-ma iar...dar nu, trusa ei de farduri nu mai e in baie, pantofii nu mai sunt in hol, port-tigaretul nu mai decoreaza masa, au ramas doar pe noptiera cartile pe care le-a rasfoit...si ...amintirile mele care se impletesc deseori cu amintirile ei. Ii simt doar gandul fericit indreptat catre noi. A uitat deja ca ai suparat-o, ca ai durut-o...isi aminteste doar cum ai impacat-o si visul tau din noaptea cu pricina, visul cu tine cel cu o mie de brate care o protejau. Chipul ei blond primeste mereu energie luminoasa din acel vis al tau, vis linistitor pe care
l-a asezat in inima ei sa-l poata accesa permanent si , mai ales, atunci cand tu lasi sa te conduca doar habitudini primite in ani de insingurare. Priveste, stapane, la noul model de fericire, la cel de ea adus, si , macar acum, invata sa te bucuri de
el !
Inainte de a pleca m-a mai privit inca o data, a mangaiat perna ta, locul din care ii scrii, m-a impanzit cu biletele pentru tine, biletele pe care si-a scris iubirea cu litere doar de cei indragostiti vazute. Pe fiecare a insemnat o simtire sperand ca vei putea sa citesti ceea ce nimeni altcineva nu ar putea...
Te rog, dragul meu stapan, abia revenit de pe meleaguri straine, sa pasesti usor pe urma ei, sa nu o doara, sa nu risipesti minunea pe care a adus-o la noi ! Eu o iubesc si-mi amintesc falfaitul camasutei lila zburand prin fericire...si stiu ca o parte din ea a ramas aici, cu noi. Stapane, eu m-as muta la Soare Rasare, in imparatia iubirii intregi, acolo unde imensitatea marii spala toate durerile, bandajaza trecutul si da forta viitorului ! Ce zici ?

Papusarul

A fost o noapte speciala - noaptea in care mi s-a permis accesul la taina din sufletul meu.. Se facea ca sunt pe taramul umbrelor... Universul intreg parea o umbra. Ma asezasem ostenita pe o margine de lume si priveam defilarea tuturor umbrelor din viata mea. Umbrele purtau etichete pe care cineva scrisese toate explicatiile necesare aducerii mele aminte, si mai ales, luminarii mele spre a intelege rolul pe care fiecare umbra l-a jucat in destinul meu. Unele dintre ele m-au bucurat, altele mi-au dat fiori, pe altele nu le-am recunoscut. Citind biletelele atarnate de ele am inteles ca, desi nu le cunoscusem vreodata, ele jucasera un rol important in viata mea prin cate o vorba, un gest, un fapt care ma facusera sa-mi aleg drumul. Ciudat, acestea erau cele mai multe ! Le-am multumit tuturor, am mai privit un timp cortegiul umbrelor mele si tocmai cand voiam sa trag cortina peste ultimul act al destinului meu, s-a starnit ceva ce credeam ca-i o furtuna : din neant s-au ridicat valuri mari, amenintatoare, valuri ce curgeau sigure spre mine. Cred ca m-am speriat si am vrut sa fug stiind ca nici asta nu ma poate salva...
Abia atunci am simtit ca nu sunt singura, ca langa mine este o forta puternica, luminoasa si linistitoare. Doamne, cum de ma crezusem singura?
Tu ai fost mereu in mine si eu nu te mai vedeam, ma ratacisem ... nu mai comunicam cu mine si nu mai reuseam sa te simt, amortisera toate simtirile mele. Nu te-ai bucurat, dar m-ai iubit in continuare, m-ai ocrotit si mi-ai ghidat pasii pana in ziua de azi, ziua intalnirii mele cu mine.
Linistita acum, am privit valurile care veneau spre mine si am vazut ca ele doar se grabeau sa-mi aduca ceva. S-au unit, s-au compus si impletit fastuas spre a-mi intinde o cutie de cristal in care zaream cateva papusi care interactionau permanent. Nu intelegeam despre ce este vorba, dar, la indemnul ingerului meu, trezit din amortire si el, am luat-o si am plecat spre casa care inca mai adapostea templul trecator de carne al sufletului meu etern. In fata usii casei mele pustii statea ingerul adevarului care mi-a zambit bland si m-a poftit sa intru. De prea mult timp nu ma mai asteptase nimeni, nu-mi mai urase nimeni bun sosit. Mi-am amintit cu nostalgie de viata mea trecuta, de iubirea constanta care durase pana cand moartea ne despartise...de imbratisarea calda cu care ma primea mereu, de sarutul de bun venit care putea sa aiba zeci de forme, de “te iubesc-ul” care acompania mereu revederile noastre, umpland benefic spatiul nostru... de el, de sotul meu. Eram tentata sa ma cantonez pe amintirile acelea duioase, dar ingerul dreptatii mi-a aratat templul a carui usa era deschisa si ma imbia sa patrund. Am asezat cutia de cristal pe altar si am privit cum se lumineaza. Acum papusile se vedeau bine; fiecare era prinsa cu








multe fire. Firele care ancorau toate papusile convergeau spre o mana pe care abia acum o vedeam. Mana aceea decidea miscarile tuturor marionetelor din cutie. Imi era mila de sarmanele creaturi care nu pricepeau ca-s viciate de defectul fundamental – lipsa libertatii ! Dar erau mult prea virusate emotional ca sa mai realizeze inutilitatea eforturilor lor de a fi ele... Bantuiau innebunite de dorinta de a-si demonstra fiecare talentul, putinta, suprematia... Mana papusarului lasa un dram de lejeritate corzilor, doar atat incat iluzia libertatii sa le faca pe creaturile acelea prea pline de ele sa continue searbada defilare prin fiinta... Cata desertaciune, cata energie pretioasa consumata inutil ! Priveam si intelegeam ca toate marionetele acelea sunt aspecte ale mele. Tristetea imi dadea tarcoale cand am observat ca fiecare marioneta are un graunte de lumina in ea. Miezul acela luminos era la unele mai puternic, la altele palpaia slab, dar toate- l aveau si atat era important. Orice exista poate fi ingrijit, educat, crescut,
doar sa existe vrere... Le-am privit atent, pe rand. Le-am vazut clar, cu bune si rele. Intelegeam ca toate relele, micimile si neputintele lor au iesit la suprafata spre a putea fi vindecate, intelegeam ca e calatoria mea sacra spre mine, ca mi s-a permis sa vad lumina. Era timpul intelegerii mele, a regenerarii mele, timpul trecerii mele dincolo de valul Mayei, timpul zaririi Primei Lumini... M-a cuprins o liniste desavarsita si abia atunci am vazut ca mana papusarului era
matricea mea superioara, era spiritul meu etern, eram chiar eu . M-am pierdut o vreme in contemplarea mea. Cat de frumoasa eram, de ce-mi uitasem dumnezeirea !?! Dar vazusem Lumina, aveam calauza spre dumnezeirea din mine, nu ma mai puteam rataci, ba chiar, la randul meu puteam fi calauza celor care ratacisera drumul... Ma minunez de cat de frumos este universul si-i multumesc cu tot ceea ce, aici si acum, sunt eu ! Si-i mai multumesc si pentru ca a ales calea aceasta blanda de a-mi face cunostinta cu mine, calea pe aripi de vis...

Primul sarut

Aseara m-a vizitat Ai, prietena mea din stele. Avea o mare nedumerire: nu intelegea ce reprezinta gestul acela-simbol al oamenilor , infaptuit in tot felul de circumstante si care provoaca reactii foarte diferite, gestul in care doi oameni se apropie mult, se imbratiseaza, isi ating buzele si apoi au anumite simtiri se pare...
- Vorbesti despre sarut, Ai. Nu-l intelegi pentru ca el e expresia unor sentimente, acea minune pe care voi, cei lipsiti de templu de carne, nu o puteti experimenta; voi traiti doar contopirea, fericirea energetica.
-Spune-mi cate ceva, te rog, voi incerca sa patrund energia cuvintelor tale, voi cauta amprenta lasata in tine de ceea ce ai simtit ! Cum se face?
-E greu de explicat...
Nu-ti voi vorbi despre sarutul lipsit de traire, despre sarutul de circumstanta, de multumire, de intalnire si de despartire, de sarutul tradarii,de cele de care ne folosim la nevoie, ci de cel care te intereseaza, cel pe care ai vrea sa-l intelegi – sarutul nascator de fericire, sarutul erotic.
Stii, buzele sunt printre cele mai erogene zone ale corpului, de la ele pleaca stimuli spre creier si ajuta acea chimie pe care noi o numim dragoste, iubire.
- Are importanta forma buzelor?
- La logica stai bine, Ai ! Creatorul nu a avut scapari, s-a gandit la tot si ne-a asezat pe chip buze potrivite cu energiile noastre, cu dispozitia noastra spre iubire, pentru fericire. Asa vei vedea oameni cu buze subtiri, dure, neimbietoare, oameni care-si traiesc viata in competitii, nu in iubire, si oameni cu buze senzuale, oameni ce stiu ca iubirea-i miracolul acestei lumi, facute parca pentru placere, purtatorii lor stiu ca daca au iubirea in suflet vor realiza cu usurinta si bucurie tot ce-si propun. Creatorul a pus multe semne in soma noastra doar ca noi nu prea stim sa le citim.
- Cum asa, nu ati primit instructiuni ?
- Ba da, dar s-au pierdut , mai sunt putini cei care le cunosc, iar cei mai multi nu mai pun pret pe ele.
-Spune-mi,te rog, cum incepe ?
- Mai intai se intalnesc doi oameni de sexe diferite, dar nu-i neaparat,si ceva din comportamentul unuia, plus semnele din soma despre care vorbeam, semne de care ei nu-s constienti, dar spiritele lor le recunosc imediat, place celuilalt si incet ii apropie. Se vor simti bine unul in prezenta celuilalt , vor micsora spatiul dintre ei pana cand se vor privi intai in ochi, ochii sunt poarta sufletului prin care vine influxul acela energetic care ne ajuta sa decodificam corect ceea ce vedem, apoi isi vor privi buzele si vor vedea ca freamata de dorinta... Acela-i momentul. Uneori contextul nu-i favorabil si atunci vor masca primul sarut intr-o multumire, ai vazut singura ca folosim sarutul in multe situatii, promisiune a fericirii urmatoare. Pe acest sarut mascat fiecare va construi un vis potrivit personalitatii lui, culturii lui chiar, dar si obisnuintelor capatate in timp, pana la momentul potrivit, momentul primului sarut. Primul sarut este mereu excitant pentru ca nu-ti cunosti partenerul, nu stii ce va urma...
- Povesteste-mi un prim sarut de-al tau, voi incerca sa simt si eu !
- Greu de ales, fiecare are savoarea lui... Poate e bine sa-ti povestesc despre ultimul
“prim sarut”, e inca proaspat in mine. Intr-o zi am intalnit un om inger . Am construit pe el o renascatoare iubire pana cand a venit ziua implinirii...Sosise de la drum lung si faceam un ceai reconfortant cand...s-a apropiat de mine, mi-a atins parul , i-am simtit respiratia in ceafa, apoi aproape de ureche, m-a imbratisat. Era bine dar eram putin panicata in acelasi timp, nu mai simtisem de multa vreme asa o bucurie si nu stiam cum va fi,voi face fata,mai stiam sa ma bucur intreg, nu-s inhibata...M-a mangaiat cald pe gat, m-a pupat in scobitura obrazului si mainile acelea de care ma indragostisem m-au rasucit tandru, dar ferm catre el. Se pricepea, mi-a inlocuit teama cu dorinta. Buzele mele doreau impreunarea, erau nerebdatoare. Nu se grabea, ma atata privindu-ma adanc in ochi...Ce frison imi strabatea trupul ! Crestea dorinta, el vedea si nu se grabea. I-am sarutat coltul stang al buzelor...nu reactiona, i-am sarutat coltul celalalt, nimic...,i-am inconjurat gura cu mici pupici nerabdatori, ei...nu mai era timp de pierdut – m-a strans la piept si ...buzele noastre s-au unit infocate. Erau calde, umede, moi, se bucurau si ele acum de ceea ce mintile putusera explora in voie, dar trupurilor le fusese interzis. La inceput am inchis ochii, voind sa patrund in mine, sa vad ce era acolo, de unde venea muzica aceea sublima, apoi i-am deschis, trebuia sa vad, sa culeg date despre trairile lui. I-am mangaiat fata,imi era drag, nespus de drag. Cata satisfactie mi-au produs ridurile lui fine de expresie in care vedeam bucuria , placerea... Simturile mele, potentate asa, m-au purtat spre extaz. Deveneam amandoi creativi - eu pisicoasa, tandra ,plina de dorinta, el tandru, hotarat, plin de dorinta...Da, ne pricepeam amandoi, stiam sa ne ademenim si sa ne devoram...
A urmat apoi incununarea primului sarut – un french kiss, sarutul care creste tensiunea erotica, sexuala. Doi dragoni se imperecheau fericiti si ne ofereau fiori maximi. Voiam sa nu se mai termine, si totusi...mai aveam ceva de facut. Dar despre asta iti voi povesti alta data, acum sunt prea plina de amintirea acelui sarut...
Printre dorinte am privit-o pe Ai. Parea descumpanita. Mi-a parut rau de neputinta ei de a simti .... sarutul.

Prietena din tara de sus

Ma pregateam sa meditez si tocmai cand voiam sa inchid telefonul a sunat Siana,
prietena mea din tara de sus...
-Am atatea emotii, nu stiu cum sa fac, sunt chiar speriata...!
-Ce s-a intamplat Siana?
-Ti-am povestit de iubitul meu virtual, imi raspunse cu voce precipitata Siana, a
venit timpul sa il cunosc, sa il intalnesc...
-Minunat, nu asta-ti doreai atat de intens ?
-Ba da, dar ,cunosti problema...si...lucrurile au evoluat, m-a cucerit, il iubesc
mult si il doresc...imboboceste in mine dorinta si ma tem...
Da, imi amintesc de noptile lungi in care , cu sinceritate trista , amara, Siana imi povestise de injumatatirea ei. Se repliase repede... iubea mult, iubea florile, iarba, animalele, norii, soarele, stelele, luna, ploaia, copiii, zambetele, marea, intreaga planeta, toata creatia, dar iubea doar cu etajele sale superioare, trecusera ani de cand era doar un suflet , nu si femeie...Era fericita asa, spunea ca acea energie nerisipita o ajuta sa sublimeze grosierul inconjurator, sa creeze . La inceput am incercat s-o conving ca nu era calea cea buna, apoi vazind armonia din ea si din jurul ei, m-am bucurat si eu alaturi de ea. Totul incepuse cu o disfunctie hormonala, si ceea ce pe alta ar fi daramat-o, pe ea , dupa ce-si intelesese problema si se acceptase asa, o facuse mai puternica, mai radioasa. O admirasem. Imi amintesc cum vorbise indelung corpului ei, cum il invatase , il intelesese si cum reusea sa-l bucure intens, si asa, in noua lui stare. Isi incorporase problemele, primite fara a le cere, le facuse parte din ea si nu mai existau.
Eram si eu incurcata, nu stiam ce sfat sa ii dau..
-Da-mi un ragaz, lasa-ma sa-l accesez pe Klar, ingerul meu sfatuitor...
Am ramas o vreme asa, coplesita de tot ce auzisem, apoi l-am invocat pe Klar,
el vedea totul mai clar si gasea mereu un sfat bun.
-As avea nevoie de date mai multe,... sa inteleg ca si-a trezit si etajul inferior?
spuse Klar.
-Da, chiar s-a si speriat la primul fior, nu-l recunostea...
-Minunat, atunci nu exista nicio bariera reala, doar una psihica, autoimpusa, si
aceasta se poate remedia usor. Spune-i prietenei tale sa-si asculte inima si cu mintea si cu trupul, sa nu se teama, de ea , in primul rand, sa fie intreaga, sa-si traiasca fericirea plenar ! Si sa vorbeasca, sa spuna ce simte, sa nu se ascunda dupa false pudori ,
nu-si au rostul in iubire ! Iubirea e darul de pret pe care doar oamenii speciali il primesc.
Bucuroasa i-am relatat Sianei povata lui Klar.
-Stiu ,si eu m-am gandit,dar ma intreb daca voi putea imediat, daca nu voi fi prea
speriata si nu ma voi inhiba, daca voi trece usor peste jena, stii, nu mai sunt cum
eram...a trecut atat de mult timp...
-Klar a mai spus ca, sigur, din descrierea pe care i-o faci, omul acesta , e un om bun
si , daca te iubeste, va avea rabdare, te va intelege si te va ajuta sa fii iar tu, sa va bucurati unul de altul. Sa nu te intrebi, sa nu despici firul in patru, ci, simplu –simti, traieste clipa ! Ai imaginatie bogata, ca mine, cum nu reusesti sa-ti vezi implinirea, eu o vad? ! – i-am mai spus prietenei mele cantonate in tara de sus...
Inchideam fericita telefonul si parca vedeam ingerul fericirii pe care Siana tocmai
se pregatea sa-l primeasca...atunci m-am gandit ca era bine sa o invit, din cand in cand, pe Siana, la mine, in tara de jos...

Conspiratia

M-am trezit devreme, mi-am facut cafeaua,mi-am pus-o in ceasca de Meissen,azi e duminica, ma rasfat!, si am plecat in piscina, de acolo se vede frumos rasaritul…
Muza de duminica,cea mai puternica dintre muze, ma insotea linistita,stia ca apoi voi picta rasaritul..Am trecut prin fata oglinzii celei mari,din hol,cea care amplifica bogatia ce intra in casa,si..ce ciudat…un personaj tuns scurt, barbateste, ma imita
exact. Himm,cine sa fie ? Sunt eu!! Cine m-a tuns ?! Sunt eu si ,totusi, asa masculina.
Imi fac repede un plan de razboi : nu voi da satisfactie celui care m-a tuns ,ma duc intai sa-mi pun mesa cea lunga, buclata, sa nu se prinda dusmanul ca sunt belicoasa,
sa-mi folosesc linistita tot arsenalul de invaluire feminin, apoi voi face investigatii, voi descoperi faptasul, il voi pedepsi… Da ,il voi pedepsi !
Aratam ademenitor cu mesa cea buclata…Ma va ajuta noul meu look, ma voi descurca mai usor…Voi pleca prin urbe sa iau urma marsava…Eram inarmata
masiv cu sulite, arme si sabii ascunse perfect in frumoasele-mi plete. Eram provocator imbracata, nu mi-ar fi rezistat nimeni, voiam sa vad stupoarea marsavului cand va vedea ca nu a reusit, ca sunt mai feminina, fara a sti ca ascund cel mai puternic razboinic sub plete. Tocmai ieseam cand m-a strigat muza, nelinistita ca nu vom petrece impreuna minunea de zi, si , eficienta ca deobicei, mi-a facut cunostinta cu spiritul dreptatii pe care-l invocase pentru a ma ajuta. L-am primit fericita. Era sa uit sa-I multumesc muzei pentru nepretuitul ajutor, atat eram de grabita..Am avut grija sa
plec in directia vest, directia care-mi porta noroc, directia mea favorabila, niciun aspect nu trebuie omis.
In intersectia in y, cea de la capatul strazii, am vazut o femeie, scurt tunsa si ea.
Mai sus, la troita, multe femei aprindeau lumanari, toate tunse scurt, masculin.
Asteptand la stopul de la intrarea in soseaua nationala ,nu fara mirare, am vazut
ca toate femeile de la volanele masinilor carora le dadeam prioritate erau tunse scurt, masculin..
Nu mai era gluma…am strabatut orasul in viteza, cautand femei cu par lung…
Nicina ! Ne tunsesera miseleste, in timpul noptii, pe toate...
Femeile parca nu stiau ce se intamplase, isi vedeau linistite de treaba, injumatatite
asa..,deposedate de armele lor fara de gres.
Barbatii ne pusesera gand rau,voiau sa nu-i mai pacalim…
Pana si catelele, pasarile ,florile,,casele, podurile,lupoaicele, valurile, ce mai !,
intreaga suflare feminina ,fusese deposedata de armele seductiei…
Era o conspiratie universala a masculilor .
Ti-ai gasit, nu stiau ei ce ne pusese mama natura in bagaje…
Aveam nevoie de un plan !
Am fost ,mai intai, la Memet, procuratorul, stiam ca pentru el e mai important
sa vanda, decat sa serveasca oricarei cauze. I-am comandat nenumarate peruci, meshe,
haine atatatoare, parfumuri diafane, farduri, creme, uleiuri si multe alte nimicuri folositoare...
Cel mai greu a fost sa le conving pe femei , multe dintre ele se obisnuisera ,deja,
cu nefireasca stare. Am format un lant de convingatoare,toate femeile care sesizasera
rapid pericolul, si le-am trimis sa faca munca cea grea, sa le trezeasca si sa le convinga pe adormite...Incet, dar sigur, armata se aduna. Sunt sclipitoare urmasele Evei, nu lasa nicio sansa celor pe care-i vaneaza .
De ati vedea chipurile masculilor loviti in orgoliu , ei cei atat de mandri ca ne-o facusera si ca noi nu ne-am prins...! Erau atat de nervosi, devenisera triviali.
I-am dominat de la inceput, batalia parca nu mai avea rost, si totusi, jocul, jocul incepuse sa le placa femeilor, pana si acelora care, de generatii, incovoiate de griji, uitasera darul nepereche pe care divinitatea-l pusese in interioarele noastre ,la inceputuri...Stapane pe ele, gustau cu voluptate victoria. Sclipitoarea , solara armata,
se razbuna.
L-am privit o clipa pe cel care ma pradase in noapte, am vrut sa ma joc si eu, dar
mi-am amintit ca muza ma astepta si...oricum era o prada mult prea usoara...

Se anunta o seara fericita

Uneori mi se face dor si poposesc in amintiri...
Dadusei buzna pe usa, fericit, spunand prostioare, jucandu-te cu tot ce-ti iesea in cale.
Imi povesteai cu voluptate despre toate victoriile pe care le repurtasei peste zi,
despre maretele planuri pentru ziua ce vine, si pentru anii in care tu vei fi conducator...
Vedeam un copil fericit si ma molipsisem si eu...
Gandisem ca iti pierzi timpul si forta in preocupari irelevante, neesentiale.
Lumina pe care o radiai imi dovedea ca ma inselasem, ca lupta aceasta merita, ca te implinea.
Mi-am amintit cum te-am cunoscut...si m-am simtit vinovata ca nu am crezut, asa cum meritai, in tot ce faceai...
Era o seara de vara, eram tare trista si ma dusesem, luata de val, cu grupul acela de voluntari care tocmai gasisera sapte delfini morti la mal. Candva fusesem foarte activa in acest grup, dar dupa pierdere..., ma duceam mai mult sa fac act de prezenta, nu ma mai implicam, ajutam uneori, dar si atunci cu gandul aiurea...Printre voluntarii agitati eu priveam delfinii morti si-i intrebam daca nu-l vazusera cumva pe acolo, prin vesnicie...
Pluteam in visare cand m-a sunat Costa, prietenul meu care statea la mine, asa cum facea mereu in zilele in care se intalneau romanii pribegi. Oraselul nostru organiza anual aceasta intalnire, ii facea pentru o saptamana sa uite ca le e greu, ii scotea in prim plan, le desena stele pe caldaram, le dadea iluzia ca sunt importanti. Costa aducea in fiecare an cate un oaspete de calibru sa-l cunoasca pribegii, sa-l poata atinge.
Ma cunostea bine Costa, stia ca am tendita de a pasi pe urmele oamenilor pe care-i admiram, asa-l si cunoscusem, mi-l prezentase Sabin, pe urmele caruia cu piosenie calcam...
-Ce faci ? m-a intrebat la telefon.
-Incercam sa ajutam delfinii, suntem la mare, nu vii si tu? Am auzit ca si invitatul tau e voluntar, poate vine si el !
Ati venit.
Ne-am intalnit pe faleza, in dreptul hotelului ce ascundea in pantece vechea cetate.
Erai jovial si desi nu semanai cu poza pe care o pastram, taiata de tata dintr-un ziar,
de atunci, de demult, mai pastrai inca in ochi lumina stelelor norocoase.
Te-am admirat, asa cum o facusera toti voluntarii prezenti, si am vrut sa plec in visarea mea, cu gandul la ieri...
Costa se prinsese ca nu vazusem cat de mari erau urmele pasilor tai si a propus sa mai
stam la o impartasire de gand, alaturi de vinul cel bun pe care-l adusese. Incepuse sa adie briza. Ne-am dus acasa, in curte si, sub cerul acoperit de stele, am inceput sa-ti vad aripile... Ce urme imense de pasi...! Mirata veneam din ieri catre astazi .
Au trecut luni, ne imprietenisem . Eram umbra gandului tau.
Asa pasisem pe taramul implinirii...
Tocmai cand ma cuprinsesei in brate si-mi sarutai umarul drept, sunetul telefonului tau te alarmase iar pe gulerul alb al camasii calcate cu dragoste am zarit semnatura noii tale fericiri...
Rolul meu se incheiase. Puteam sa plec sa-mi incerc aripile pe care ma invatasei sa le intind iar...
Iti multumisem si as fi vrut sa iti pot spune sa nu uiti ca daca lupta cea noua te va obosi, vei putea sa ma chemi, aveam aripi tinere, odihnite, si doreau sa zboare in tandem.
Cand te vei simti singur, priveste peste umarul drept, sa ma vezi incercand sa pasesc pe urma pasilor tai ! am scris pe bogata amintire si am zarit un suflet trist care avea nevoie de mine.
Eram iar un bun voluntar; ii invatam pe ceilalti cum se deschid aripile, cum se zboara.
Lucram mult si fiecare lucrare a mea avea atasata o pereche de aripi.
Ne-am revazut peste cativa ani.
Cand te-am zarit eram inconjurata de admiratorii care doreau autografe pe aripi.
Erai obosit, nu mai aveai stele-n priviri, erai pervertit si fara dorinta de zbor...
Te schimbasera, devenisei ca ei.
Am venit sa-ti restitui aripile pe care grijulie le crescusem. Aveai atata nevoie de ele!
Nu m-ai recunoscut decat atunci cand te-am invitat sa ingerim. Am plecat admirand astrele care se aprindeau iar in ochii tai.
Era o seara fericita!

Fitzko

M-am trezit cu o clipa inaintea luminii. Am visat doi barbati tineri ,bine facuti, gemeni, purtatori de ochelari de soare fumurii..M-am trezit devreme, pentru ca ochelarii gemenilor erau acoperiti de urmele grase ale mainilor care ii luasera sa-i admire si eu voiam sa-i curat , sa-i poata folosi atunci cand va iesi soarele. Rastimp am uitat de ce ma trezisem si mi-am luat jurnalul, pe dragul meu Secretino, sa-mi fac un scurt bilant al calitatilor mele ,sa fiu increzatoare in mine in aceasta noua zi, asa cum m-a invatat Anda, prietena mea balanta si ea, langa care sunt in stare sa-mi petrec o vesnicie in tacere ,asa de mult semanam , gandim la fel, actionam la fel, la ce bun sa mai si vorbim...
Principala mea calitate, calitate...este... Am prea multe calitati ,nu pot sa le scriu pe toate in primul rand ,caci toate merita acest loc, asa ca, ma duc putin sa salut marea, marea cea mare ,doar ea e pe masura trairilor mele de azi, a calitatilor mele dintodeauna. Cainii comunitari pe care-i intalnesc in drum se bucura de dara in toate culorile curcubeului pe care o las in urma mea si topaie veseli ,se impletesc cu dara mea multicolora spalandu-si supararile de caini fara casa,adapost,stapani...Dintr-un tufis, inca netrezit de-a binelea, o bucata din ziarul local imi expune chipul prea plin de el al unui rotofei ales local. Vrabiutele imi raporteaza ca s-au scaldat in roua si se incoloneaza si ele in alaiul meu, primul calator al noii zile.
Imi doream sa topai, dar ma temeam de camerele de luat vederi amplasate pe toate colturile hotelului de cinci stele pe langa care tocmai treceam.
-Hei,ce-i cu tine,mogaldeata? l-am intrebat pe soricelul pansat la codita care tocmai se aliniase cortegiului meu glorios.
Soricelul,cum il cheama am aflat mai tarziu,m-a privit cu toata forta de convingere de care erau in stare cele doua boabe de piper lacuite,boabe ce-i serveau drept ochi si... m-a somat in numele lui Fitzko,minunea mea de motan,sa nu-l indepartez inainte de a-i asculta povestea.
-De unde-l stii tu pe Fitzko? El ti-a aranjat codita ?
-Daaa! Raspunsul lung si stins al soricelului a venit rapid.
Nu intelegeam ce doreste micutul acesta ce nu se potrivea deloc alaiului meu. Asta e,el e soricel,Fitzi e motan,se mai intampla,sa zica merci ca se alesese doar cu atat..ca doar n-a venit sa mi se planga…gandeam.
-In noaptea care tocmai a trecut,pe la ora 12.30,tocmai pornisem fericit spre restaurantul din coltul strazii tale unde ma astepta in fiecare noapte un om bun cu o masa bogata. Veneam dinspre mare,de la hotelul in care ai cunoscut tu un bun prieten,hotel in care merg mereu doar pentru amuzament,dau o raita prin camere,vad cum s-au mai bronzat turistii cei noi,cine mai iubeste pe cine,ce se mai poarta,ce mai citesc oamenii,ascult intrigile pe care le pun la cale pentru a doua zi...si ganding inca la problema unei fetite inchise in camera 113 de parintii prea tineri pentru a rezista tentatiei discotecii din apropiere,n-am fost atent cand am parasit iarba proaspat tunsa de pe peluza vilei din fata hotelului si imediat ce am iesit in strada...am incremenit,doua felinare galbene se focusasera pe mine,eram o tinta deja atinsa de imensitatea neagra,paroasa care le purta...As fi vrut sa pot fugi,sa incerc ceva,dar eram paralizat si namila se apropia,se apropia...Catva timp nu am stiut nimic,nu am simtit nimic,credeam ca am murit...Apoi,din doua orificii mari,venea catre mine un suflu cald,placut,care m-a facut sa deschi ochii si...de n-as fi fost paralizat,as mai fi paralizat o data...balaurul cel mare si negru facea eforturi sa ma aduca in simtiri...Doamne,de-as intelege ce se intampla!Cred ca sunt in raiul soriceilor si aici asa-i regula: pisicile resusciteaza soricei...
-Nu-ti fie teama,eu sunt Fitzko,motanul pictoritei blonde ,din casa aceea frumoasa,casa de piatra,de pe strada cu castani si tei ,care nu mananca soareci niciodata ! Te-am vazut plecat cu gandul pe aiurea,am vazut masina care te-ar fi strivit cu siguranta si am sarit sa te salvez,te-am impins ,am reusit aproape perfect,doar codita ti-a atins-o bolidul putin,dar eu nu am mai putut evita...si acum tu esti singura mea speranta de a –i spune prietenei mele din casa frumoasa de piatra ca eu voi pleca,ca-mi pare rau ca nu mi-am luat ramas bun,ca o voi purta mereu in inima mea de motan,sa nu fie trista ca mie mi se facuse dor de prietenul meu din cer .....Cred ca a vrut sa mai spuna ceva,dar...a plecat....Eram socat,nu credeam nimic ,nu stiam sa ies de sub labuta care cu o clipa inainte ma mangaia si care acum se lasase grea peste labutele mele...Imi revenisem,eram lucid si disperat; locul in care ne aflam nu era sigur. Din fata mea,de undeva de sus,o ramura de tei batran si intelept s-a intins pana la noi,la ridicat pe Fitzko si l-a depus la radacina lui,mie mi-a bandajat codita cu o panza proaspata de paianjen si mi-a confirmat ca strania poveste pe care tocmai o ascultasem era adevarata pana in ultima simtire...
-Doamne,atunci trebuie sa plec repede la casa de piatra sa duc la indeplinire ultima dorinta a eroului meu,a eroului nostru!
-Grabeste-te, imi sopti batranul tei,la odihna bunului Fitzko voi veghea eu !
Am venit cat am putut de repede la tine,dar nu lasasei nimic deschis si nu am putut sa intru sa-ti spun. Am sperat toata noaptea ca vreunul dintre catzei va dori sa iasa afara si atunci ma voi strecura pana-n apropierea ta sa ma fac vazut, sa-ti pot spune. Apoi,in zori,am atipit si cand m-am trezit am auzit in zare veselia celor care te insoteau.
Nu te-as fi ajuns daca nu m-ar fi ajutat corbul,prietenul tau.In treacat fie spus ,si el mi-a dat emotii,acum,ca te-am vazut am inteles de ce tot ce te inconjoara e altfel.
-Era sa uit: mi-a mai spus ca in fiecare seara la ora opt se va gandi cu drag la tine.
L-am privit cu trairi amestecate si l-am vazut cum atipeste ostenit de tot ce i se intamplase. L-am luat in palma si i-am facut apoi culcus comod in buzunarul de la piept.
Trebuia sa ajung repede la mare sa-mi strig durerea...
Uneori, seara la opt, asa cum promisese, Fitzko ma vegheaza din dosul usii dinspre gradina. Se schimba mereu; mica steluta alba de pe pieptul lui se transforma, acum poarta plastron si minete de lumina...
Si ochelarii gemenilor...mi-am amintit spre asfintit cand ma intorceam acasa. Nu mai era cazul, gemenii se risipisera !

Incepea...

Incepea toamna atunci cand un alter ego al meu,ego de care uitasem de multa vreme , incepuse a se reinstala in strafundurile mele.
La inceput ma atingea o aripa de inger, usor ,ca o parere... .
Multa vreme nu mi-am dat seama ca incepeam sa traiesc,constatam doar ca sunt vesela,ca incep sa privesc oamenii,sa le vad tristetile si bucuriile , sa vad pantofii cei roz ai prietenei mele ,sa miros after shav-ul intepator al comis voiajorului, sa ajut batranica incovoiata de povara sacosii mult prea grele, sa umflu balonul copilului din parc , sa scot din ochiul de apa, cascat fara voie pe trotuar, fluturele cu aripile ude, sa platesc vecinei factura la apa....
Aveam senzatia ca o nemarginire m-a invadat si ,cosul neumplut atata vreme, tindea sa-si piarda echilibrul .
Nu stiam de imi e bine sau rau; eram confuza. Nici macar atunci cand te-am reintalnit nu am stiut de ce mi-e bine langa tine, de ce simt ca te cunosc de la inceputul lumii.
Imi era comod si atat era important. Langa tine eram linistita,ma simteam protejata, eu cea obisnuita sa-si asigure singura si spatele si inaintarea.. Nici cand am mers la expozitia prietenilor mei si, in ciuda faptului ca m-ai pirdut rapid printre invitati, multi dintre ei amici pe care nu-i vazusem demult si , desi obosit, tocmai venisei de peste ocean , nu ai vrut sa ma lasi sa plec singura acasa, m-ai asteptat. Te-am privit incurcata, ba chiar putin enervata, atunci cand hotarat si bland mi-ai spus : -“am venit impreuna ,plecam impreuna” .Imi amintesc si acum privirea ta in care m-am adancit in tacere o clipa, asa cum fac de fiecare data cand nu-mi prieste ceva si incerc sa patrund in cotloane pe care interlocutorul le tine ascunse . Nu era nimic ce-ar fi trebuit sa ma revolte si, totusi , ce tupeu! am gandit ,cine-i permite sa-si imagineze ca daca m-a luat de acasa cu masina, gata, trebuie sa ne facem un program comun, ca doar n-o fi pus stapanire pe mine ...Eu sunt independenta ! Nu stiam atunci cat de scurta imi va fi independenta. La petrecerea de dupa vernisaj am dansat si cu tine .Mainile ,da ,mainile tale parca voiau sa-mi spuna ceva...Ma uitam fascinata la ele fara sa stiu de ce ma atrag. Parca-mi aminteau de ceva , sau, poate de cineva...
Tarziu in noapte , plecand spre casa, te-ai oferit sa faci un ceai si am
luat-o ca pe o binecuvantare, aveam nevoie de un ceai ,voiam sa incerc sa deslusesc ce-mi spuneau mainile, poate se dadeau de gol, concentrate fiind cu preparatul ceaiului...
Eram pentru prima data la tine; ti-am studiat tablourile ,ceva poze, am remarcat teancurile de carti ce se pravaleau prin locuri nepotrivite,
dezordinea curata si aerul tau degajat ,de gazda innascuta .
Ai adus ceaiul ferbinte, cumparat de undeva din Asia .
Iti urmarea mainile albe si fine, frumos conturate, cu unghii ingrijite, cu linii putine si clare asa cum au toti invingatorii. Erau stapane pe tot ce faceau, parca-ti erau stapane si tie... Mi-era bine .
Ma simteam ca acasa in papucii tai mult prea mari si, in timp ce urmaream un documentar interesant pe ecranul calculatorului tau , ca somnul ne trecuse deja, m-am oprit cu greu sa nu-mi asez capul pe piciorele tale, sa ma cuibaresc la caldura ta .
Mi s-ar fi parut normal sa mergem sa dormim imbratisati ca niste soti trecuti de multa vreme de nunta de argint. In zori m-ai dus acasa si am adormit gandind ca as fi putut sa-ti imprumut pentru cateva ore mainile , sa ma cuprind cu ele calm, bland, cald...
M-ai invitat sa raman, n-am facut-o,vroiam sa ajung acasa sa pot visa
ca am inteles ce-mi spuneau mainile.
Erai o parte a mea pe care o pierdusem si careia ii simteam lipsa...Ma intregeai .
Ne-am mai vazut de cateva ori in urmatoarele zile, suficient pentru a deveni dependenta de linistea din preajma ta ,de mainile care-mi vorbeau neinteles . Apoi ai plecat intr-un oras indepartat, angrenat intr-un proiect maret ce nu ti se potrivea.Te convinsesera sa te implici cei ce aveau nevoie de imaginea ta . Abia atunci am inteles cat de mult imi lipsesti…
Si mainile…
Injumatatita, cumva, simteam cum incepea iarna…

Cuartul roz

Eram nerabdatoare; azi trebuia sa vopsesc toate obloanele casei mele in roz.
De la o vreme ,asta era bucuria mea secreta, nu ma mai plictiseam, gasisem salvarea, neobosita schimbam culoarea obloanelor de la ferestrele casei...
Fiecare culoare noua, care-mi sprijinea privirea mea spre afara, ma ducea
spre lumi nebanuite...
La inceput am fost in lumi cenusii, potrivite cu evenimentele pe care, fara
de vrere, le primisem spre a invata. Am avut o perioada destul de lunga de culori
inchise, cernite, culori pe care nici nu doresc sa le uit, vreau doar sa le fac sa
stea vesnic aproape de culorile cele noi, luminoase, sa-mi fie elementul de comparatie care-mi da reala masura a bucuriei de acum...Nu voi uita nimic,
sper ca am invatat ce aveam de invatat si, mai ales, sper sa stiu cum sa ma fericesc...
M-am trezit dis de dimineata, aveam mare nevoie de roz...
Mi-am pregatit pensulele, culorile si dorinta mea de schimbare.
De unde sa incep?
Cred ca ar fi bine sa incep cu obloanele de la dormitor. Pe acolo priveste sufletul meu atunci cand ,in somn, nu mai pun atata pret pe autocontrol. Poate in vis voi primi mai usor efluviile subtile ale culorii roz, deprinzand linistita calea spre intelegerea mea , invatand sa ma iubesc.
M-am razgandit, mai bine incep cu obloanele atelierului, acolo mi-e mai usor sa accesez ingerul meu sfatuitor, ghidul meu astral pentru pictura, cel care ma invata mereu cum sa amestec culorile pentru a obtine trairea dorita.Da,intuitia mea nu se insela. Cand am intrat, bunul meu ghid ,incepuse deja sa prepare un roz diafan, roz pal, pe ici colo transparent, translucid, prin alte parti usor laptos.
Ce idee, era un cuart roz !
Il contemplam si, ca prin vis, l-am auzit pe Rafael,... asa-mi spusese o
clrvazatoare ca-l cheama, eu nu-l intrebasem, noi nu aveam nevoie de apelative,
comunicam doar prin simtire si prin culori,.. spunand:
-Sa nu pierdem timpul, te ajut si eu !
Nici nu stiu cand am terminat de vopsit toate obloanele casei, devenite rastimp,
obloanele sufletului meu...
Fascinata, mi-am atintit atentia pe murmurul cuartului roz.
Povestea despre traume afective, despre greseala de a te autoinvinui, despre iubirea de sine care te face mai puternic, despre autoperfectionare, despre reinprietenirea cu propriul suflet, despre rezonarea cu esenta arhetipala, despre dreptul de a fi iubit si a iubi neconditionat...
Incet, incet, incep sa vibrez in noua frecventa, constat ca mintea mea era
piedica, ridic bariera dintre mine si mine, simt cum ma purific, cum ma reechilibrez.
Infiorata de atingerea roz, simt ca nimic rau nu ma mai poate atinge,
mi-e atat de bine...mi-e atat de dor... !
Desprinsa din timp, pipai frenetic iubirea pe care reinvat sa o atrag, sa o
amplific ,si imputernicita asa, sa o impartasesc apoi...
Sufletul meu are obloane de cuart roz, culoarea caldurii, iubirii...
Mi-e bine.
Imi savuram intalnirea cu mine cea adevarata atunci cand a aparut
Ioana, prietena mea, guvernata de Venus si ea.
-Ce frumoase obloane ! De multa vreme nu am mai vazut obloane de cuat roz !
Pana acum nimeni nu vazuse cum schimb culoarea ...Surprinsa asupra faptului,
i-am multumit pentru ca, intr-un fel, ma ajutase si ea.
Ii marturisisem intr-o seara, cand imi simtise zbuciumul, ca un om minunat, necunoscut inca, starneste trairi mirifice in mine si ca ma tem sa i-o spun.
-Nu-ti pune oprelisti, lasa-ti sufletul sa vorbeasca, traieste-ti povestea, , asa cum e,
cat o fi... ! Se intampla atat de rar... !
Abia asteptam aceste cuvite si....asa am ajuns la cuartul roz. Sunt aproape intreaga, acum vreau sa-l cunosc si ma intreb ce culori voi mai naste dupa...
Acum , cand zburd alaturi de ingeri, ma intreb unde am fost atata timp?!

Natura statica cu un suras

Natura statica cu suras

Te-am visat. Se facea ca am luat o carte de pe raftul de sus al bibliotecii . Era un album cu naturi statice. Asa le numisera olandezi candva . Unda aceea linistita m-a cuprins si pe mine atunci cand am deschis albumul si am vazut crampee
din zambetele tale...
Strabateam infrigurata albumul, ma bucuram de fiecare nou zambet .
Pe pagina unu trona politicos primul suras, cel pe care-l arborasei atunci cand te-am vazut prima oara, in noaptea instelata de vara.
Apoi venea unul prietenos , deschis comunicarii.
Urmatorul era unul voios .
Urmaream incantata evolutia surasului tau.
Erau unele pe care le descifram greu, sau ma inselam...
Undeva, pe la mijloc, a aparut un capitol nepotrivit. Surasul devenise hoinar.
Mai era unul sarcastic, unul absent...
Se lumina apoi iar, intr-o armonie greu de egalat.
Isi lua ragaz spre a se revigora si..se colora apoi iar ,special, ca in experimentele
cromatice ale impresionistilor.
Chiar si atunci cand nu era prezent, doar insinuat, reusea sa transmita simtaminte.
Nu mai puteam trece mai departe, trebuia sa corectez aceasta alcatuire !
M-am intors la paginile cu surasurile nepotrivite si ,fara a le mai privi, am luat lipiciul si le-am zidit in nefiinta. Acum era bine ! Ce nu se vede, nu exista !
Fapta mea buna a fost curand rasplatita, a venit si surasul acela luminos, prevestitor de schimbare, ca o natura statica semnata Cezanne. M-as fi cantonat fericita pe surasul din pagina aceea, dar sunt curioasa..vreau sa vad ce mai urmeaza.
Ritmicitatea celor voioase a crescut si a adus surasul simbol, efigia zeitatii din sufletul meu...
Ma bucuram si asteptam reprezentarea completa.
Surad bucuroasa sa simt ca ne-am armonizat.
Si mai vad contrastul puternic dintre lumina din noi si umbra de afara...
Surasul comun, cumva ratacit in cuvinte, se instala in inima mea, controlandu-mi destinul...

Eternitatea nu ne apartine!