Reconfigurarea, interviuri despre pandemie - introducere

Reconfigurarea ,,Tempora mutantur et nos mutamur in illis,,. (Timpurile se schimbă, și noi în ele) „Cine privește afară visează; cine privește înăuntru se trezește”. Carl Jung În primăvara lui 2020 intram într-o nedorită buclă de timp. Nu știam ( nu știm nici acum!) cât va dura bâjbâiala noastră prin buclă, important era să învățăm să ne poziționăm pe direcția câștigătoare, să ne îmbunătățim tehnicile de confruntare cu necunoscutul, să ne adaptăm noilor vremuri, să fim câștigători! Anul 2020 începea ca oricare altul. Aveam țeluri de atins, ne planificasem anul în cheia propriilor strategii sau ne înrolasem în strategii de grup care ne-ar fi fost de folos. Am visat și plănuit până în ziua în care pandemia a șters nemiloasă toate speranțele noastre, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Am învățat să ne adaptăm vremurilor, condițiilor, restricțiilor, am imaginat salvarea sufletelor noastre și am încercat să ne păstrăm trupurile sănătoase. Fiecare a făcut-o potrivit științei și putinței proprii. Cei puternici s-au bucurat de faptul că sunt martorii acestor schimbări istorice la scară planetară. Sunt mulți și cei care au pierdut lupta cu neînțelesul și nemilosul virus. Tristețea și teama acopereau planeta. Mass media ne bombarda permanent cu numărul tot mai mare de infectați, de internați la reanimare, de morți, imagini cu izolete purtate pe muzică tragică, crescând emoția colectivă, înnebunindu-ne de frică. Puterea sanitară prelua controlul. Pandemia ștergea toate problemele lumii noastre, nimic nu mai exista, toate informațiile erau despre pandemie. Fuseseră uitate peste noapte toate: încălzirea globala, focarele de război, tăierile abuzive de păduri, apele poluate, nerespectarea drepturilor omului, emigranții care invadaseră Europa, inflația… Priveam la televizor metropolele lumii pustiite nefiresc, înfricoșător. Rareori trecea câte un om cu ochii în pământ, ocolind orice vietate cu mare grijă. Oamenii se evitau, nu se mai atingeau, nu socializau. Distanțarea era socială, așa cum ni se indicase din început, nu fizică, medical. Familiile se împărțeau pe tot felul de criterii mai mult sau mai puțin reale. După frica inițială, frica de un dușman necunoscut și perfid, au început întrebările. Politicul împletit cu medicina au așezat peste lume un set de decizii rămase nouă de neînțeles. Multe sfidau absurdul. Unele erau greu de respectat. Înfricoșați a trebuit să ne supunem. Eu locuiesc la 400 de metri depărtare de mare și nu aveam voie să mă plimb pe malul mării, deși nu era nimeni, doar câțiva pescăruși care nu mai aveu cu cine să vorbească. Eu nu sunt un bun exemplu- reprezentativ- pentru tristețile acelor vremuri, eu am lumea mea liberă, calmă, frumoasă, lumea în care mă refugiez oricând îmi este greu. Dar bătrânii singuri și bolnavi, bolnavii incurabili care nu-și puteau alina suferințele..? Virusul acesta mic ne luase drepturile, libertățile, liniștea, viața pe care noi o numeam normală. Societatea s-a împărțit dureros. În ambele părți s-a adunat multă patimă. Echilibristica între tabere era obositoare și mulți au ales izolarea totală. Dacă înaintea pandemiei Zeul IT era blamat, reproșindu-i-se faptul că omenirea nu mai știe să trăiască din cauza ecranelor acaparatoare, acum netul a devenit lumina din marea beznă. Salvare a sosit din saltul tehnologic deosebit de alert care a schimbat radical lumea știută de noi. Totul s-a mutat on-line: școala, profesia, hrana spirituală, comunicarea cu rudele. Deciziile bizare, oprirea economiei, problemele financiare, chinul psihologic, toate au dus la tragedii. Psihologic, umanitatea suferea, relațiile interumane se degradau. Mulți credeau că planeta avea nevoie de odihnă, că noi aveam nevoie să privim înăuntrul nostru, să regăsim dumnezeirea de care ne cam îndepărtasem. Pedeapsă divină sau consecința nesăbuinței noastre, micul virus ne domina. Trăisem mereu cu virusurile și, deodată, criza sanitară oprise economia planetară, avea consecințe sociale nemaiîntâlnite pănă acum. Oare drumul ales era cel bun, oare merita acest sacrificiu? Protecția socială avea să se preschimbe în teroare socială sub bagheta micului virus. Dacă acest micuț virus ar fi fost doar într-o poveste, l-aș fi admirat…. Privind în juru-mi am constatat că cel mai ușor s-au salvat cei care au realizat importanța fortificării parteneriatului. Lărgesc domeniul parteneriatului cu capitole noi pentru că mulți dintre noi viețuim singuri, dar ne-am așezat comod într-un parteneriat salvator și aducător de împlinire cu profesia, cu arta prin care ne exprimăm, copilul, animalul de companie, prietenul cu care am împărțit un spațiu carantinat, orice ne înconjoară, orice ne-a alinat, a devenit partener de suferință și izbândă. Dificultățile acestui an au dus la destrămarea căsniciilor care erau deja de mult consumate, au apropiat partenerii care își trăiesc cu sinceritate drumul comun, au reamintit oamenilor că doar viața trăită cu pasiune te poate ferici, că doar așa poti să-ți salvezi sufletul, să te ferești de depresie, de abandon. Mi-am propus realizarea unui volum de interviuri legate de trecerea prin pandemie, cu bune și rele. Oameni deosebiți au acceptat să-mi împărtășescă experiența proprie, experiență din care putem învăța. Creatorii au reușit cel mai ușor să își păstreze echilibrul; s-au ajutat de forma lor de exprimare pentru a genera forță interioară protectoare, tămăduitoare. Ei s-au refugiat în artă pentru a-și salva măcar sufletul, dacă în plan material erau tot mai năpăstuiți. Acest parteneriat, cel dintre artist și arta lui, a devenit puternic, salvator. Iată de ce m-am adresat câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă. Deși nu-mi place acest gând, este evident că a început schimbarea lumii noastre. Am rugat câteva personalități culturale marcante ale momentului să răspundă unui set de întrebări despre cum au trecut prin pandemie. Întrebările sunt scurte, la obiect, încercând să realizeze o oglindă cât mai reală a trăirilor acestui segment de oameni cu interioare frumos mobilate. Au avut amabilitatea să-mi răspundă oameni de cultură din România și din alte treisprezece țări: Republica Moldova, Bulgaria, Turcia, Olanda, Israel, Spania, Venezuela, Rusia, China, Anglia, Australia, Grecia, Italia. Majoritatea respondenților sunt români plecați din țară. Sunt un om cu o extrem de limitată curiozitate în a ,,sonda,, viețile celorlalți și, ca atare, mă temeam că îmi va fi greu să-mi duc la capăt acest demers. Nu a fost așa, slavă Domnului! Așteptam înfrigurată răspunsurile pentru a le devora cu nesaț. Era prima dată în istoria trăită de mine când eram puși în fața unei pandemii. Comportamentul uman se modifică în circumstanțe extreme. Sensibilitatea creatorilor era excedată și excedarea trebuia să lase urme în arta lor. Aceste urme le căutam. Dacă la început, preocupați fiind de salvarea vieților proprii, singura noastră grijă era cea medicală, după depășirea șocului mulți s-au refugiat în frumos, în artă. Survolarea pandemiei, cu bune și rele, a avut câteva puncte comune: credința a fost salvatoare, frumosul a fost salvator, internetul a fost salvator. Credință, artă, știință, iată unde a fost salvarea! Doresc ca demersul meu să ajute pe cei care încă nu și-au găsit drumul spre salvare. Valurile care vor veni sper să ne găsească mai puternici, mai pregătiți! Sper să știm să privim în noi, să ne înțelegem bine prioritățile, să fim înțelepți și să acționăm corect! De la mal de mare vă îmbrățișez cu val proaspăt, tămăduitor. Luiza Cala și marea, cea care spală cu generozitate orice rău