Emilian Marcu - Poezia Luizei Cala, ca o lebădă albă pe ape!

Emilian Marcu Poezia Luizei Cala, ca o lebădă albă pe ape! Tentativa de identificare, dar și de definire lirică a Luizei Cala, într-un peisaj poetic în care inima este drept scut pentru gândurile și trăirile sale, dar și liant spre eternizarea sentimentelor, o determină să scrie cu mult har, aceste manuscrise cu colțul inimii, caligrafiindu-le cu multă răbdare. Perimetrul existenței sale și-l fixează într-un areal extrem de vast, între alfa și omega, după propria-i mărturisire Așa cum spune într-un alt vers, Luiza Cala încearcă să se definească în memoria cititorului în Coordonatele sacrului, pentru că aceste coordonate nu sunt altceva decât acele Manuscrise din inimă, o adevărată oglinda a sufletului său. Poeta Luiza Cala își devoalează întreaga gamă a trăirilor recunoscând că inima este altarul templului său și nimic nu este lăsat la voia întâmplării atunci când trudești la aceste manuscrise, zidindu-le cu colțul inimii, treaptă cu treaptă pentru un templu miraculos, căci, poate fi definită poezia altcumva decât un templu miraculos? Cotidianul, și aș putea spune, că uneori chiar banalul, se intersectează cu marile ei așteptări, dacă: vela albastră este Descalificată prin abandon, așa cum spune într-o poezie a sa, chiar dacă: Vecinătatea devenise miracol. Iată că și aici ea vorbește despre miracol pentru că poeta conștientizează că a scrie poezie nu este altceva decât un adevărat miracol! Ludicul, ironia, distanțarea de imediat, de cele mai multe ori, conturează o lume în care te poți întreba, fără teama de a deveni ridicol: De ce avea Otelo (!) buze groase? În interiorul acestei întrebări manuscrisele capătă o rezonanță cu totul specială. Într-o mirare a sa, un poem dintre aceste manuscrise, ea spune: Șoaptele tale/Sunt cuib inimii mele,/ Atingerile tale/ Înmuguresc/ Străfundurile mele,/Privirea ta/ Îmi încălzește gândul,/ Pielea ta/ Are gustul meu./ Într-o mirare/ Tu parcă ai fi eu!/ Poate te-aș locui?, versuri care ne trimit în mod direct la amplul poem biblic, Cântarea Cântărilor, ca un adevărat simbol al contopirii până la depersonalizare prin jetfire și jertfelnicie. Predispoziția pentru transformarea iubirii în artă este una dintre preocupările Luizei Cala, încercând să transmită ipoteticului iubit că: Rafinamentul erotic/Trebuința continuă/A păsărilor care au fost/Călătoare.//Pene, fulgi, zări… Pledoaria pentru statornicie în dragoste este evidentă, pentru că doar așa poți spera la ReNaștere pentru că poeta nu știe, și nici nu dorește să moară. Spre o iubire ideală se îndreaptă multe dintre manuscrisele din inima ei: Lebăda albă, cu ultimul cânt,/ Mi-a arătat noua mea zare./ Este puțină răcoare acolo, Multă lumină, sincer/Și pur./ E rândul meu să îți spun:/Îmi pare rău!/O să vrei să mă ierți/Ca și cum/Întunericul poate ierta/Lumina. Lebăda albă este în fond simbolul jertfei în contrastul Întuneric-Lumină. Uneori, parcă furioasă că nu-i este înțeleasă nici iubirea și nici jertfa ea este predispusă să apeleze la practici șamanice: Magiile mele/Erau adresate/Doar lui, și nu din dorința de a face rău ci doar pentru a ctitori, pe viitor, un soclu iubirii sale în care speră să se regăsească și să se reconsolideze întru ReNaștere,. De fapt toate aceste manuscrise din inimă pledează pentru desăvârșirea unei iubiri, cu urcușuri și coborâșuri, cu suferință și împlinire, așa cum se întâmplă și în viața cotidiană, de care Luiza Cala nu este străină. Prin poemele sale din această carte ea trimite mesaje subliminale spre o ființă ipotetică, dar atât de aproape de speranțele în care investește tot ce are, și anume: iubire: Mâinile tale,/Doar ele,/Sunt cuib liniștii mele./Neatingerea lor neliniștește. Nu cred că se putea defini mai bine jertfa pentru iubire decât prin aceste versuri citate, pentru că mâinile iubitului sunt cuib liniștii și realizează că neatingerea lor o neliniștește. Rugă, mărturisire, recunoaștere, învinsă și învingătoare, sunt toate acestea gânduri poetice pe care, cu har, Luiza Cala le transformă în manuscrisele din inimă și pe care, asemenea naufragiatului dintr-o insulă pustie, le trimite spre un ipotetic cititor. Luând formă de carte, aceste mesaje ale sale sunt citite cu sufletul pentru că au pornit de la inimă și se adresează inimii.