Alice Năstase Buciuta despre Saturniene

Marele învățător Saturn își predă lecțiile șfichiuind biciul fricii în cerurile devenirii fiecăruia dintre noi. Sunt lecții mărețe, lecții valoroase, lecții care ne înalță, însă cicatricele pe care ni le lasă pe suflet continuă să ne otrăvească cu îndoieli. Saturn este astrul care patronează, cel puțin metaforic, și destinul artistei Luiza Cala. În biografia pictoriței și poetei de la malul mării s-au așezat lecții de curaj și supraviețuire care altora le-ar fi fost imposibil de dus. Numai că harul de a împrăștia frumusețe este nu doar o misiune, ci și o binecuvântare, un scut de lumină, o putere magică ce obligă la autovindecare și la ascensiune. Și asta face Luiza Cala. (Vrând? Nevrând?...) În volumul „Saturniene”, poezia Luizei Cala, mai rafinată și mai puternică decât în toate etapele scrisului său de până acum, impune dragostea în locul fricii și vindecă prin toate mijloacele iubirii amărăciunea suferințelor trăite sub ochiul saturnian. Metodele de evadare de sub umbra durerii sunt vii și surprinzătoare, așezate în imagini care invocă deopotrivă zâmbetul și revelația. Pentru creatoarea care vede lumea prin intermediul sensibilității sale exacerbate, extragerea din lumea simțurilor vii se arată o soluție posibilă, într-o evadare din viață făcută, cel mai adesea, doar pe jumătate. Acum doar fiorii Amintirilor noastre Mai fac pereche. (Zoom la periferia simțirii), Însă nu sunt exluse nici gesturile complete, fără întoarcere, atunci când dragostea nu-și găsește împlinirea, deci devine inutilă. Sunt ucigașa fără regrete A absențelor tale. (Absențele tale) În viziunea poetică a Luizei Cala, pașii îndrăgostirii și ai vindecării de moarte sunt scriși în stele și pecetluiți de destin. Numai că muritorii nu-și primesc înțelesurile decât atunci când au crescut îndeajuns, încât să și le merite, după rătăciri istovitoare, cum spune Luiza Cala, printre ițele viitorului. Așa se întâmplă și în viață, și în literatură, și în orice soi de devenire, dar aceasta este o altă poveste, nu doar de citit, ci mai ales de trăit. O poveste vie, arzătoare, pe care autoarea o prefigurează în tot ceea ce dăruiește lumii și bărbatului iubit. Eu încă te caut, Nu am ajuns La răvașul lăsat De preoteasa Din Delphi. (Printre ițele viitorului) Jocul între aici și acolo este un motiv central al volumului, într-o pendulare prevestită încă din titlu, între cer și pământ, între zvâcnetul carnal legat iremediabil de momentul prezent, între piatra gândului ce doare și stelele eternității. Îngerii pietrei Mă iubesc Și au construit Zid până la cer În jurul gândului meu. (Pietrele gândului meu) Totuși, granițele dintre lumea de acum și cea de dincolo nu sunt trasate în tușe precise. Delimitarea este voit imprecisă, iar lacrima tristeții e înnobilată mereu de câte un zâmbet care vine de unde te-aștepți mai puțin. Fie dintr-o imagine neașteptată, fie dintr-o răsucie de vers, fie dintr-o expresie scoasă din adâncul șifonierului, cu scop stilistic. Nu plânge, Bună Cassandră, Timpul tău nu a trecut, Este doar păstrat Într-o lume mai bună! (Ultima față a Cassandrei) Luiza Cala este, prin excelență, o mesageră-maestră a semnalelor feminității plenare. Întreaga ei creație artistică poate fi analizată prin perspectiva trăirilor sale femeiești, însă forța ei de exprimare refuză să se lase încorsetată de limitările unei singure perspective artistice. În versurile sale, într-o abordare lirică extrem de surprinzătoare, apar deopotrivă și viziunea feminină, și cea masculină, și cea androgină. Ochiul îndrăgostit e când al femeii care iubește, când al bărbatului care admiră frumusețea, când al amândurora, într-o alunecare a cărei grație stilistică ne reamintește că poezia trece cu mult deasupra adresării personale, transfigurând experiențele terestre în limbaj astral, fie el venusian, fie saturnian, fie, pur și simplu, dezmărginit în spații. Îți stă bine Dezordinea aceasta, Ești atrăgătoare. Te-aș așeza mereu În calea vântului Ca să te împodobească (Bucăți de vânt) Sus, jos, aici, acum, muritor sau etern, vesel ori trist… Sunt jocurile permanente ale volumului. În “Saturnienele” Luizei Cala, pământenii îndrăgostiți se plimbă, se joacă și stau de vorbă cu eroii mitologici, neintimidați de Cronos, de Hades, de Cassandra sau de Pithia, într-o perpetuă inspirație celestă care anihilează granițele sentimentelor. Cândva eram o ființă Mărginită de bucurie. Acum sunt nemărginită, Acum mă nemărginesc În iubire. (Imi este dor). fără ca nemărginirea să alunge, totuși, candoarea gesturilor simple, atât de pline de tandrețe, ale îndrăgostitei care tânjește după întoarcerea la inocența somnului, evocând-o în demersuri paradoxale: Când dormi Ești mai frumos, Mai bun, mai calm. Trezește-te, Vreau să te adorm! (Când dormi) Există concluzii? Direcții clare ale căutărilor iubirii? Nu, mai degrabă nu. Puseele conclusive nu apar decât foarte rar, atunci când fluiditatea trăirii simte nevoia unei împământări. Dumnezeu s-a săturat Să ne tot ierte. Prea multe cruci Și prea puține Învățăminte! (Prea multe cruci) Dar tentația regăsirii echilibrului între zbor și stabilitate este manifestată subtil, la nivel stilistic, prin formula de versificație utilizată de la un capăt la altul al volumului. Ultimul vers al fiecărui poem se detașază de contingent, ca o coadă de cometă care, uneori, arată drumul estompat al metaforei, alteori are rol, pur și simplu, estetic, un ornament pe cerul poetic sau, câteodată, apare dramatic, ca un deus ex machina: De atâtea dorințe și vreri Eu nu am mai încăput În inima ta, M-am rostogolit Pe sub visul cel nou. Ce magazin vinde fidelitate? (Preț de o iubire) Versurile din “Saturniene” au, în cea mai mare parte, rimă albă. E un alb nunațat, având ceva din fragilitatea norilor pufoși de pe cerurile verii. Însă plutirea celestă a silabelor contrastează adesea cu sensurile din cuvânt sau cu micile evadări în jocuri de rime inocente, intenționat simpliste, dezbrăcate înadins de gravitate. Niciodată nu poți vedea chiar totul și nici nu poți lua mesajul în tragic. Pentru că, de fapt, toată poezia din “Saturniene”, volum care se așază firesc în epoca de lumină a scrisului Luizei Cala, ascunde ceva, într-o căutare pentru care cititorul primește indicii doar dacă merită sau, nefiind îndeajuns de ars de sensurile dragostei, este lăsat să rătăcească printre politeți de suprafață. Așa cum spune însăși autoarea volumului: În dosul politeței, Când ne zâmbeam candid, Ascundeam fiecare Cadavrele celor pe care De veșnicii îi iubeam. (Tăceam amândoi) Iar tăcerile nu sunt altceva decât unități de măsură ale timpului. Un timp al îmbătrânirilor sau al uitării, un timp al emoției sau al regăsirii sau, pur și simplu, al dragostei în care vă puteți refugia, pagină cu pagină, începând lectura chiar acum. Pentru că… Fântâna trecutului Este în preaplin, Dar nu se revarsă (Fântâna din ieri) Lectură plăcută, în preaplin de poezie! Alice Năstase Buciuta