Un CV de suflet

Un CV de suflet. Sufletul meu are nevoie de bucurie, de bucuria exprimată oricum, oricând, de oricine! Îmi place să aud oameni râzând, să ascult valurile mării spărgându-se de țărm, copilași gângurind veseli, cățeluși hârjonindu-se, vântul alintându-se printre trestii, strigătul victorios al trenului care a cucerit încă o gară, velele jucându-se cu vântul, victoria răsăritului și pacea asfințitului. Îmi place să văd bătrâni ținându-se de mână, tineri îndrăgostiți, albine adunând polen, fluturi zburând din floare în floare, să văd soarele cum se joacă poznaș pe pereți după ce se strecoară printr-un colț de fereastră, să văd copii construind castele de nisip cu seriozitatea celor mari, să văd oameni care se ajută. Îmi place să privesc cu bucurie și recunoștință tot ceea ce mă înconjoară. Mie îmi place să mă bucur cu frenezie sau calm, să mă bucur pentru mine, pentru tine, pentru bucuria oricui! Îmi place să simt mirosul de după ploaie, mirosul de pâine proaspăt coaptă, mirosul rufelor uscate în ger, mirosul plantelor aromate, mirosul ierbii, al copacilor înfloriți, să simt mirosul omului iubit, mirosul mării, mirosul algelor. Cum să nu te bucuri în fața frumuseții acestei lumi? Uneori, îmi place să plâng. Liniștitor. Nu îmi plac înmormântările cu fast. Aș legifera înmormântări cu strictul necesar. Nu îmi place dubla măsură, absurditățile așezate sub umbrela corectitudinii politice, legile aberante care ne guvernează viața, detest TVA-ul și o mulțime de taxe bizare, detest faptul că în secolul 21 mor oameni de foame, că nu am reușit să eliminăm durerea, că sistemul de sănătate este ultimul pe lista nevoilor urgente, că există partide politice, că cei înrolați nu au dreptul la opinii proprii, că gândește partidul pentru ei, ei doar acționează, că se reglementează orice, că bunul simț este pe cale de dispariție. Nu-mi place că omenirea este pe drum greșit, că nu cinstește cum se cuvine minunea aceasta de planetă albastră care ne-a fost oferită pentru a viețui. Detest supușenia oarbă în fața conducătorilor vânduți altor interese, detest perversitatea decretată corectitudine politică, neputința de a ne opune aberațiilor legiferate de lipsa noastră de reacție. Eu vreau să zbor spre împlinire fără a-mi compromite șansele, să îmi asum idealul pe care îl găsesc, sau cred că l-am găsit, să nu mă limitez la convențiile terestre, să ating echilibrul universal! Eu știu că am fost alungată din Paradis pentru că am ales cunoașterea și, tocmai de aceea, vreau să-mi fie magică protecție! Îmi doresc să nu o lăsăm pradă minților virusate de dorințe meschine, bolnave! Să ne păstrăm prospețimea și curățenia emoțiilor, să copiem doar frumusețea creatorului, să ne rafinăm iubirile, să ne amintim recunoștința, să mai stăm aici încă un apus și încă un răsărit! Fiecare apus să fie glorios și fiecare răsărit să fie maiestos. * Pentru că nu mi se potrivește această nouă lume, eu voi renunța la zâmbetul social, voi deschide arhiva celestă și voi închide în happy end capitolul toleranță nedemnă de Om. Eu mă angajez să restaurez bunul simț, iubirea de semeni, iubirea de adevăr și dreptate! Măcar în interioarele mele, acolo unde sunt atotputernică! 24.04.2021, Saturn

8.04 sau 70! Eternitatea timbrelor

Eternitatea timbrelor M-am întrebat mereu cum de unii oameni reușesc să ascundă evidența? Personajul despre care vă voi povesti o face cu mare iscusință. Într-un exterior rigid, modelat pe calapod cazon, el ascunde o frumoasă sensibilitate pe care o îmbracă în cuvinte surprinzător alăturate, de multe ori. Soldatul acesta este cucerit de frumusețea risipită de Creator în tot ceea ce îl înconjoară: natură, lucruri, oameni. Trăirile care îl încearcă se preling neîncetat spre minunea pe care o scrijelează, cu îndemânarea unui ceasornicar elvețian, în sufletele cititorilor. Timbrele lui au menirea de a te opri din alergătura cotidiană pentru a sporovăi frumosului despre care nu știai că este infinit. Timbrele lui sunt borne de demarcație pentru tărâmul aproape nebănuit de trecătorii grăbiți. Prospețimea emoțiilor cu care te dăruiește cel ce te-a invitat pe plaiuri zeiești, te îmbogățește și te trezești înregimentat în grupul celor care așteaptă în fiecare dimineață…un timbru nou. Nici nu mă mai mir, de la o vreme, atunci când reușește să omagieze banalul, ridicându-l pe culmi nicicând imaginate. Timbre-magicieni! Soldatul acesta este prieten de soi, prieten pe cuvântul căruia te bazezi, prieten alături de care poți porni pe drumurile literare oricât de îndepărtate ar fi. Ca și cum toate acestea nu erau de ajuns, soldatul despre care vă povestesc crește cărți. Mai întâi detectează talente literare, apoi cultivă cuvinte frumoase în straturi valoroase. Grădina lui crește neîncetat. Evenimentele culturale la care participă prin lumea largă reușesc să-i păstreze sufletul verde, să fie real combustibil pentru visurile pe care le transformă în realitate. Am ajuns doar cu gândul în centrul cultural pe care îl zidește undeva în Argeș, dar știu că acolo vizitatorii vor aprecia o galerie de timbre ridicate la rang de istorie a locurilor. Eternitatea timbrelor lui Firiță Carp! Da, personajul căruia îi doresc sănătate, viață lungă și inspirație, este prietenul meu Firiță Carp! Luiza Cala – Saturn, 22.02.2022

Făptura din oglindă ( Verba volant, scripta manent )

Făptura din oglindă ( Verba volant, scripta manent ) Trec prin fața oglinzii mari din atelierul de pictură. O persoană necunoscută începe un zâmbet care se transformă pe dată în mare uimire. Personajul acesta îmi amintește de cineva! Oare de cine? Cotrobăi prin cotloanele memoriei în căutarea unui răspuns. Flash-uri de amintire vor să pătrundă în conștient, apoi se răzgândesc, se afundă mai puternic în uitare. * - Bună, cine ești, cum ai ajuns aici? Nu-mi răspunde. Mă îndepărtez întrebându-mă cum de am această indiferență bizară. Uit repede, preocupată de gâlceava pe care o aud dinspre bibliotecă. Cineva interpelează o carte, cu voce tot mai înaltă. Problema era superioritatea cuvantului rostit sau scris. -Chiar dacă ești scris, eu tot în sunet te traduc, doar așa pot înțelege sensul. Scrisul îmi este exterior, îmi omoară gândirea. Doar când rostesc cuvintele, tare sau în gând, gândesc, construiesc. Când scriu, doar reproduc sunetul gândului. -Da, dar doar eu rămân, ar trebui să-mi mulțumești! Peste veacuri, fără mine, cine ar mai ști ceva despre tine, Platon? -Pentru că am multe de transmis posterității, voi fi înțelept, voi face pace cu tine. Peste cărți și încăpere s-a așternut pacea, Platon și-a odihnit liniștea și speranțele pe scrierea care … manent. Trecând prin fața oglinzii, am fost trasă de mânecă de personajul acela ciudat. -Sunt Tu, nu te recunoști!? -Ah, nu, dar ador să mă surprind! 19.03.2022, Saturn

Feerica minciună

Feerica minciună Lapte și miere curge Peste lumea descrisă De cei care vor să se urce Pe cea mai înaltă treaptă admisă. Mereu am fost surprinsă De realități dure, nebănuite, Privite de ștabi fără ofensă, Sub promisiuni deșarte înghesuite. Realitatea e urâtă, dură, Departe de feerica minciună. Credem derbedeii care se gudură Doar în a campaniilor alergătură. E ușor să fii prostit Când ai sufletul neprihănit! La început sunt toți preacinstiti, Apoi nimic nu mai pot, devin paraziți. Doamne, oricât mi-ar fi de greu, Ajută-mă să nu fiu ca ei, Să rămân om integru mereu, Să nu-i mai cred pe farisei! 21.04.2022, Saturn

Cât o mie de rochii

Cât o mie de rochii Nu am prea multe rochii, Doar câteva. Metamorfozez câte una Cu o eșarfă, Un braț însoțitor. Schimb accesoriile…des Ca să nu se simtă Golul Din garderoba mea. Inocentă și pură, Am sosit într-o rochie albă, Dăruită de îngeri. Părinții mi-au făurit Rochița verde, Rochia plină de speranțe, Clocotind de energie. Am primit apoi O rochiță roșie, Magnet pentru emoții, Iubire, trăiri intense. Curând mi-a plăcut Una galbenă. Îmbrăcată cu ea Sorbeam pofticioasă Cunoaștere și distracție, Ba chiar gelozie. La o vreme, puțin obosită, Mi-am dorit una albastră, Aducătoare de liniște, De încredere, Responsabilitate. Am trecut rapid în revistă Toate culorile, Nu am pierdut nimic. Culorile primare S-au împrietenit Cu cele secundare, Le-au chemat pe terțiare, Pe complementare, M-au bucurat pe rând. Auriul s-a instalat triunfal Pe viața mea. Tocmai mă credeam Eliberată de griji Când am primit, Fără să comand, Rochia neagră. Era grea, dar purtând-o Am devenit puternică, M-am autodisciplinat, Mi-am înbrăcat durerea Într-o încredere elegantă. Mă plictisisem de atâtea rochii, Nu-mi mai doream altele Când, nu știu cine, Nu știu de ce, Te-a însărcinat Să-mi aduci Rochia curcubeu. Vechile rochii, Franjurate, destrămate, Au primit-o curioase, Ca pe supremul panaceu. Împrumutau toate Chef de viață, culori, Fericire fără de vină. Rochia curcubeu Nu avea nevoie De accesorii. De ce se ascunde curierul?

Peștii rămași nebotezați-publicată în antologia de proză scurtă Primăvara se numără prozele a Editurii Inspirescu, Baia Mare

Peștii rămași nebotezați Era sfârșitul lui august. Fusese o vară prea scurtă. În acel an au numit-o vară covidică. Ceva s-a produs atunci în ordinea universului căci toate păreau schimbate peste noapte. Pescărița șefă primise o comandă importantă de pește proaspăt de la patronul restaurantului din Olimp, cel de peste linia ferată. Își pregătise bărcile, năvoadele, pescărițele și aștepta semnalul Marelui Zeu. Dacă septembrie va fi vreme frumoasă, sezonul se va prelungi și ele vor avea de lucru, își vor spori veniturile. Pește era mult, slavă Domnului. Oamenii fuseseră ținuți în case, natura se repliase rapid, își recăpătase teritoriile pângărite de oameni. Peștii se apropiaseră de mal, așa cum nu mai văzuse prin locurile acestea. Bancuri de pești mărișori treceau printre picioarele primilor turiști, spre veselia și mirarea copiilor. Reea Talian o chema pe pescărița sefă. De fapt ea se numea Zarea, dar i se spunea Rea. Avea nume predestinat; se pare că pescuitul fusese ocupația favorită a neamului ei de multe generații. Reea era o femeie bizară: înaltă, blondă, cu trăsături fine, dar asprite de traiul pe mare. Reea era o lupoaică de mare în toată puterea cuvântului. Ea se născuse pe mare, în timpul unei furtuni. Maică-sa plecase în cursă cu tatăl ei care era căpitan de vas, de pescador. Soțiile comandanților aveau voie să-i însoțească în voiaj. Așa făcuse și înainte să-l nască pe fratele ei cu trei ani înainte. Sima se născuse la două luni după debarcarea femeii. Stabiliseră să repete schema, numai că Reea, s-a grăbit și a ales ca valurile să-i fie primul leagăn. Furtuna năprasnică din Atlantic a adus-o pe Reea în această lume la șapte luni. Oceanul se montase, valuri de șase, șapte metri își arcuiau crestele amenințător. Comandantul estima opt grade forța vântului pe scara Beaufort. Imediat după nașterea copilei, oceanul s-a liniștit, fericit că fusese martorul acelui miracol. Ochii ei au cuprins nesfârșitul zării pentru prima dată, de aici i s-a tras și numele: Zarea. Oscilaseră între Zarea și Atlanta. Au ales să-i fie zările deschise oriunde, mereu. A fost cel mai cuminte bebeluș de pe cuprinsul mărilor și oceanelor. Nu știa să plângă, surâdea mereu, se bucura de tot ce o înconjura. Echipajul o adora, marinarii se străduiau să-i confecționeze tot felul de lucruri utile, lucruri pe care părinții nu avuseseră cum să se gândească să le ia în voiaj, nebănuind că evenimentul va fi devansat cu două luni. Norocul făcuse ca nava să între într-un port pentru două zile și mama să fi comandat lucrușoare frumoase de îmbrăcat pentru făptura care se pregătea să sosească. Totoșei, rochițe albe și roz, bonețele și alte minuscule hăinuțe împodobeau cabina comandantului. Părinții le priveau cu duioșie bucurându-se că vor avea o fetiță. Curând, apartamentul comandantului se transformase într-o mirifică odaie de copil. Inventivitatea marinarilor nu avea margini, depășiseră imaginația celui mai bun scenograf, animați de iubirea de micuță. Mobilierul din câteva cabine s-a transformat pe dată în pătuț cu baldachin, masă de schimbat, rafturi pentru scutece, rafturi care primeau zilnic noile jucării confecționate de marinari pentru bulgărele blond care schimbase viața tuturor, viața întregului echipaj. Mobilierul era vopsit roz și pictat cu alb. Alex, mecanicul priceput la pictură -făcuse liceul de arte plastice- îl decorase cu îngerași, fluturi, flori, erau chiar și câteva sirene. În orele libere, marinarii se întreceau să inventeze jucărioare, din ce găseau la îndemână. Zarea nu se putea juca cu ele, dar ei o făceau sârguincios, ca și cum era imperios necesar. Toți așteptau orele în care, cei care nu erau în cart, puteau să o vadă pe micuța scoasă pe punte. Zarea râdea permanent, urmărea cu privirea mișcările cuiva, întindea mânuțele și răsfira aerul gângurind. De ar fi putut marinarii să vadă ce vedea ea, tare mândri ar fi fost. Însuși Neptun stătea aplecat asupra leagănului micuței care se îndrăgostise de barba lui și o tot mângâia. Se topea bătrânul de dragul ei. Zarea era singura ființă care îl vedea. Mama dorea să ajungă mai repede acasă, să-și ușureze sarcinile. Era nevoită să fiarbă scutece ca pe vremuri. Nu avea pampersi. Scutecele fuseseră improvizate din ceva lenjerie nouă găsită la bord. Bine că Zarea era sănătoasă, că se simțea acasă. Marea nu se mai montase de când apăruse micuța,vremea era frumoasă. Cerul se lăsa brăzdat de tot felul de personaje hazlii care o bucurau pe copilă. Îi plăcea pe punte. Când o luau în brațe, scruta curioasă întinderea de ape. Unora li se păruse că mișcă mânuțele ca și cum ar înota. De două zile mama văzuse că toți erau preocupați. Nimeni nu-i spunea nimic, comandantul îi răspunsese că i se pare, totul era ca de obicei. Era cald, poate de aceea erau toti marinarii pe punte. Sirena a început să sune, marinarii s-au aliniat pe două rânduri de o parte și alta a căruciorului leagăn. Cineva a venit cu o tavă pe care erau așezate câteva lucruri. Mama a reușit să vadă un borcan cu miere, câteva boabe de fasole, de mazăre, orez, mălai, făină, pene de pescăruși, ceva negru, vâscos. Cele două rânduri s-au apropiat de micuță și cel cu tava a muiat câteva pene în miere apoi le-a lipit pe fruntea micuței. Copila era adorabilă cu aripile care-i decorau fruntea. I-a pus aripi și la măini și la piciorușe. Privimd-o aveai impresia că se va înălța, că va zbura. Zarea părea că ascultă fericită spusele marinarului care citea o misivă frumos scrisă și care fusese închisă cu pecete-sigiliu de ceară roșie. ,,Noi, stăpânul mărilor și oceanelor, NEPTUN, către toți navigatorii și pasagerii-SALUT! Aflați că în această zi(trei) a lunii martie din anul 1986, la latitudinea de 00.00 grade și longitudinea de 30,59 grade, nava Baraolt, venind spre tară din Brazilia, a pătruns pe domeniul de noi stăpânit și toate au fost găsite bune de către noi și curtea noastră. Așa fiind, Zarea Talian a fost găsită în bună rânduială și vrednică de a se prenumăra printre marinarii de ocean, a fost botezată, fiind astfel inițiată în tainele solemne ale vechiului ordin al mărilor. Scrisă de mâna noastră și sigilată azi, 3.03.1986, în numele Stăpânului Mărilor și Oceanelor, Comandantul Navei, Căpitan de cursă lungă, Talian Constantin.,, Zarea primise botezul marinăresc la trecerea ecuatorului, înainte de creștinare. Era a apelor, spunea comandantul, plin de mândrie! Poate că fiica sa îl va urma, va îmbrățișa profesia lui. Anii au trecut și Zarea, devenită Reea, era tot pe malul apei, tot pe apă. După dorința tatălui, făcuse institutul de marină, dar nu se angajase la nicio companie navală, își cumpărase o barcă mare de pescuit, își angajase șase femei pescar și trăia liniștită, făcând ce-i plăcea. Nici nu o interesa câștigul, important era să își asigure salariile pescărițelor și traiul. Pentru ea apa era totul. Apele erau generoase cu ea și îi dăruiau peștele cel mai bun și mai mult. Ele ieșeau în larg înainte de revărsarea zorilor, se întorceau cu barca plină ochi, mergeau pe terasa mare cu vedere la plajă, cu umbră primitoare, beau cafeaua făcută de Gina, povesteau ce făcuseră seara trecută, cum păcăliseră niște turiști că sunt nordice și râdeau de se veseleau până și pietrele cărării care șerpuia de la terasă spre mare. Una rămânea la barcă să vândă peștele celor care le așteptau de fiecare dată, bucătarii celor mai bune restaurante din zonă, uneori veneau și cunoscuți cu chef de pește bun. Câteodată le prindea amiaza pe terasă, câteodată, după o oră, două de povestit, Reea se urca în barcă și ieșea singură în larg. Nimeni nu știa când urma să se întoarcă, după o oră sau pe înserat. Niciodată nu povestea unde fusese și ce făcuse. Pescărițele, curioase, căutau urme, controlau câtă benzină consumase. Nimic, nu exista niciodată vreun indiciu, misterul era total și tinerele femei începuseră să o bănuiască de o dragoste secretă. De fiecare dată dispărea înspre sud. Acolo erau puține posibilități: Vama Veche și Bulgaria. Să fie bulgar iubitul ei secret, se întrebau? Reea avea treizeci și cinci de ani și era singură. Avusese câțiva iubiți, niciunul nu o câștigase, nu o făcuse să se statornicească în brațele lui. Își înzidise trăirile înăuntru ei și doar rareori recurgea la iubiți sanitari, vremelnici, fără forță în fața ei. Marea vuia în străfundurile ei și chiar de făcea complimente vreunui iubit, zâmbetul nepăsător îi decolora cuvintele până spre tăcerea simțirilor acelui bărbat. Reea răsufla ușurată. Nu-i plăcea să-i alunge, prefera să-i facă să creadă că ei o părăseau. Așa scăpa de complicații. Femeia frumoasă care iubea marea, rămânea deseori singură în chioșc și o auzeau râzând, bucurându-se de o conversație cu un personaj nevăzut. Oricât s-au apropiat, încercând să audă conversația, nu au putut. Auzeau doar un zumzet neinteligibil întrerupt, din timp în timp, de râsul molipsitor al Reeiei. Urmăritoarele curioase se dădeau de gol, Reea ieșea din chioșc și le anunța că pot pleca pe mare, gata, peștii sunt botezați și le așteaptă. Niciodată ea nu desconspira identitatea oaspetelui nevăzut. Căutaseră pescărițele peste tot prin chioșc, doar-doar or găsi o ușă secretă, o intrare într-un tunel. Nimic, totul era învăluit în mister! Reea era radioasă atunci când ieșea. Pescărițele știau că aproape nu aveau nevoie de năvoade, că peștii se întreceau într-un mod bizar să umple barca lor. Reea le explicase de câteva ori că însuși Neptun, Zeul Mărilor, binecuvânta peștii care își terminaseră treaba acolo și îi trimetea spre barca lor. Le povestise ea, dar cine să creadă așa ceva? S-au gândit că imaginația ei bogată născocise povestea aceea mobilizatoare ca să le dea speranță și încredere. Pe înserat, Reea plecase în larg, se îndreptase spre sud și…nu se întorsese. Zorii trecuseră, soarele se instalase glorios pe mijlocul cerului, pescărițele erau tot mai îngrijorate. Două dintre ele au luat barca mică și au plecat să o caute. În dreptul pescăriei din Vama Veche au gasit barca mare ancorată. S-au apropiat fericite și puțin încurcate la gândul că ea este cu un bărbat pe barcă, că și-a luat pauză o zi. Au strigat-o, au făcut gălăgie, au urcat pe barca pescărească. Tricoul preferat al Reeiei, cel cu Neptun pe piept, în dreptul inimii, șortul, șapca de soare, baticuțul pe care-l purta la gât atunci când pescuiau, toate erau acolo, aranjate frumos, împăturite, parcă zâmbeau înbărbătându-le. Deasupra lor erau șase solzi mari, diafani. Nu mai văzuseră așa solzi niciodată. Parcă acei solzi înmagazinaseră tot curcubeul pentru ele. Au știut că este câte un solz pentru fiecare, că nu o vor găsi pe Reea, că o îndatorire importantă o chemase în altă parte, că ele vor avea de măine iar pești botezați, că trebuie să continue activitatea ca până atunci, că, poate, într-o zi Zarea va reveni. Sau nu! O pescăriță a rămas în barca de pescuit și au pornit amândouă spre casă. Pe timonă era lipit al șaptelea solz. Irizațiile lui erau în formă de inimi concetrice. Zarea era cu ele! Anii au trecut fără a o aduce pe Pescăriță înapoi. Uneori, când li se făcea prea dor de ea, în apropierea țărmului, băteau apa o frumoasă coadă străvezie și un trident.

Emilian Marcu - Poezia Luizei Cala, ca o lebădă albă pe ape!

Emilian Marcu Poezia Luizei Cala, ca o lebădă albă pe ape! Tentativa de identificare, dar și de definire lirică a Luizei Cala, într-un peisaj poetic în care inima este drept scut pentru gândurile și trăirile sale, dar și liant spre eternizarea sentimentelor, o determină să scrie cu mult har, aceste manuscrise cu colțul inimii, caligrafiindu-le cu multă răbdare. Perimetrul existenței sale și-l fixează într-un areal extrem de vast, între alfa și omega, după propria-i mărturisire Așa cum spune într-un alt vers, Luiza Cala încearcă să se definească în memoria cititorului în Coordonatele sacrului, pentru că aceste coordonate nu sunt altceva decât acele Manuscrise din inimă, o adevărată oglinda a sufletului său. Poeta Luiza Cala își devoalează întreaga gamă a trăirilor recunoscând că inima este altarul templului său și nimic nu este lăsat la voia întâmplării atunci când trudești la aceste manuscrise, zidindu-le cu colțul inimii, treaptă cu treaptă pentru un templu miraculos, căci, poate fi definită poezia altcumva decât un templu miraculos? Cotidianul, și aș putea spune, că uneori chiar banalul, se intersectează cu marile ei așteptări, dacă: vela albastră este Descalificată prin abandon, așa cum spune într-o poezie a sa, chiar dacă: Vecinătatea devenise miracol. Iată că și aici ea vorbește despre miracol pentru că poeta conștientizează că a scrie poezie nu este altceva decât un adevărat miracol! Ludicul, ironia, distanțarea de imediat, de cele mai multe ori, conturează o lume în care te poți întreba, fără teama de a deveni ridicol: De ce avea Otelo (!) buze groase? În interiorul acestei întrebări manuscrisele capătă o rezonanță cu totul specială. Într-o mirare a sa, un poem dintre aceste manuscrise, ea spune: Șoaptele tale/Sunt cuib inimii mele,/ Atingerile tale/ Înmuguresc/ Străfundurile mele,/Privirea ta/ Îmi încălzește gândul,/ Pielea ta/ Are gustul meu./ Într-o mirare/ Tu parcă ai fi eu!/ Poate te-aș locui?, versuri care ne trimit în mod direct la amplul poem biblic, Cântarea Cântărilor, ca un adevărat simbol al contopirii până la depersonalizare prin jetfire și jertfelnicie. Predispoziția pentru transformarea iubirii în artă este una dintre preocupările Luizei Cala, încercând să transmită ipoteticului iubit că: Rafinamentul erotic/Trebuința continuă/A păsărilor care au fost/Călătoare.//Pene, fulgi, zări… Pledoaria pentru statornicie în dragoste este evidentă, pentru că doar așa poți spera la ReNaștere pentru că poeta nu știe, și nici nu dorește să moară. Spre o iubire ideală se îndreaptă multe dintre manuscrisele din inima ei: Lebăda albă, cu ultimul cânt,/ Mi-a arătat noua mea zare./ Este puțină răcoare acolo, Multă lumină, sincer/Și pur./ E rândul meu să îți spun:/Îmi pare rău!/O să vrei să mă ierți/Ca și cum/Întunericul poate ierta/Lumina. Lebăda albă este în fond simbolul jertfei în contrastul Întuneric-Lumină. Uneori, parcă furioasă că nu-i este înțeleasă nici iubirea și nici jertfa ea este predispusă să apeleze la practici șamanice: Magiile mele/Erau adresate/Doar lui, și nu din dorința de a face rău ci doar pentru a ctitori, pe viitor, un soclu iubirii sale în care speră să se regăsească și să se reconsolideze întru ReNaștere,. De fapt toate aceste manuscrise din inimă pledează pentru desăvârșirea unei iubiri, cu urcușuri și coborâșuri, cu suferință și împlinire, așa cum se întâmplă și în viața cotidiană, de care Luiza Cala nu este străină. Prin poemele sale din această carte ea trimite mesaje subliminale spre o ființă ipotetică, dar atât de aproape de speranțele în care investește tot ce are, și anume: iubire: Mâinile tale,/Doar ele,/Sunt cuib liniștii mele./Neatingerea lor neliniștește. Nu cred că se putea defini mai bine jertfa pentru iubire decât prin aceste versuri citate, pentru că mâinile iubitului sunt cuib liniștii și realizează că neatingerea lor o neliniștește. Rugă, mărturisire, recunoaștere, învinsă și învingătoare, sunt toate acestea gânduri poetice pe care, cu har, Luiza Cala le transformă în manuscrisele din inimă și pe care, asemenea naufragiatului dintr-o insulă pustie, le trimite spre un ipotetic cititor. Luând formă de carte, aceste mesaje ale sale sunt citite cu sufletul pentru că au pornit de la inimă și se adresează inimii.

Alice Năstase Buciuta despre Saturniene

Marele învățător Saturn își predă lecțiile șfichiuind biciul fricii în cerurile devenirii fiecăruia dintre noi. Sunt lecții mărețe, lecții valoroase, lecții care ne înalță, însă cicatricele pe care ni le lasă pe suflet continuă să ne otrăvească cu îndoieli. Saturn este astrul care patronează, cel puțin metaforic, și destinul artistei Luiza Cala. În biografia pictoriței și poetei de la malul mării s-au așezat lecții de curaj și supraviețuire care altora le-ar fi fost imposibil de dus. Numai că harul de a împrăștia frumusețe este nu doar o misiune, ci și o binecuvântare, un scut de lumină, o putere magică ce obligă la autovindecare și la ascensiune. Și asta face Luiza Cala. (Vrând? Nevrând?...) În volumul „Saturniene”, poezia Luizei Cala, mai rafinată și mai puternică decât în toate etapele scrisului său de până acum, impune dragostea în locul fricii și vindecă prin toate mijloacele iubirii amărăciunea suferințelor trăite sub ochiul saturnian. Metodele de evadare de sub umbra durerii sunt vii și surprinzătoare, așezate în imagini care invocă deopotrivă zâmbetul și revelația. Pentru creatoarea care vede lumea prin intermediul sensibilității sale exacerbate, extragerea din lumea simțurilor vii se arată o soluție posibilă, într-o evadare din viață făcută, cel mai adesea, doar pe jumătate. Acum doar fiorii Amintirilor noastre Mai fac pereche. (Zoom la periferia simțirii), Însă nu sunt exluse nici gesturile complete, fără întoarcere, atunci când dragostea nu-și găsește împlinirea, deci devine inutilă. Sunt ucigașa fără regrete A absențelor tale. (Absențele tale) În viziunea poetică a Luizei Cala, pașii îndrăgostirii și ai vindecării de moarte sunt scriși în stele și pecetluiți de destin. Numai că muritorii nu-și primesc înțelesurile decât atunci când au crescut îndeajuns, încât să și le merite, după rătăciri istovitoare, cum spune Luiza Cala, printre ițele viitorului. Așa se întâmplă și în viață, și în literatură, și în orice soi de devenire, dar aceasta este o altă poveste, nu doar de citit, ci mai ales de trăit. O poveste vie, arzătoare, pe care autoarea o prefigurează în tot ceea ce dăruiește lumii și bărbatului iubit. Eu încă te caut, Nu am ajuns La răvașul lăsat De preoteasa Din Delphi. (Printre ițele viitorului) Jocul între aici și acolo este un motiv central al volumului, într-o pendulare prevestită încă din titlu, între cer și pământ, între zvâcnetul carnal legat iremediabil de momentul prezent, între piatra gândului ce doare și stelele eternității. Îngerii pietrei Mă iubesc Și au construit Zid până la cer În jurul gândului meu. (Pietrele gândului meu) Totuși, granițele dintre lumea de acum și cea de dincolo nu sunt trasate în tușe precise. Delimitarea este voit imprecisă, iar lacrima tristeții e înnobilată mereu de câte un zâmbet care vine de unde te-aștepți mai puțin. Fie dintr-o imagine neașteptată, fie dintr-o răsucie de vers, fie dintr-o expresie scoasă din adâncul șifonierului, cu scop stilistic. Nu plânge, Bună Cassandră, Timpul tău nu a trecut, Este doar păstrat Într-o lume mai bună! (Ultima față a Cassandrei) Luiza Cala este, prin excelență, o mesageră-maestră a semnalelor feminității plenare. Întreaga ei creație artistică poate fi analizată prin perspectiva trăirilor sale femeiești, însă forța ei de exprimare refuză să se lase încorsetată de limitările unei singure perspective artistice. În versurile sale, într-o abordare lirică extrem de surprinzătoare, apar deopotrivă și viziunea feminină, și cea masculină, și cea androgină. Ochiul îndrăgostit e când al femeii care iubește, când al bărbatului care admiră frumusețea, când al amândurora, într-o alunecare a cărei grație stilistică ne reamintește că poezia trece cu mult deasupra adresării personale, transfigurând experiențele terestre în limbaj astral, fie el venusian, fie saturnian, fie, pur și simplu, dezmărginit în spații. Îți stă bine Dezordinea aceasta, Ești atrăgătoare. Te-aș așeza mereu În calea vântului Ca să te împodobească (Bucăți de vânt) Sus, jos, aici, acum, muritor sau etern, vesel ori trist… Sunt jocurile permanente ale volumului. În “Saturnienele” Luizei Cala, pământenii îndrăgostiți se plimbă, se joacă și stau de vorbă cu eroii mitologici, neintimidați de Cronos, de Hades, de Cassandra sau de Pithia, într-o perpetuă inspirație celestă care anihilează granițele sentimentelor. Cândva eram o ființă Mărginită de bucurie. Acum sunt nemărginită, Acum mă nemărginesc În iubire. (Imi este dor). fără ca nemărginirea să alunge, totuși, candoarea gesturilor simple, atât de pline de tandrețe, ale îndrăgostitei care tânjește după întoarcerea la inocența somnului, evocând-o în demersuri paradoxale: Când dormi Ești mai frumos, Mai bun, mai calm. Trezește-te, Vreau să te adorm! (Când dormi) Există concluzii? Direcții clare ale căutărilor iubirii? Nu, mai degrabă nu. Puseele conclusive nu apar decât foarte rar, atunci când fluiditatea trăirii simte nevoia unei împământări. Dumnezeu s-a săturat Să ne tot ierte. Prea multe cruci Și prea puține Învățăminte! (Prea multe cruci) Dar tentația regăsirii echilibrului între zbor și stabilitate este manifestată subtil, la nivel stilistic, prin formula de versificație utilizată de la un capăt la altul al volumului. Ultimul vers al fiecărui poem se detașază de contingent, ca o coadă de cometă care, uneori, arată drumul estompat al metaforei, alteori are rol, pur și simplu, estetic, un ornament pe cerul poetic sau, câteodată, apare dramatic, ca un deus ex machina: De atâtea dorințe și vreri Eu nu am mai încăput În inima ta, M-am rostogolit Pe sub visul cel nou. Ce magazin vinde fidelitate? (Preț de o iubire) Versurile din “Saturniene” au, în cea mai mare parte, rimă albă. E un alb nunațat, având ceva din fragilitatea norilor pufoși de pe cerurile verii. Însă plutirea celestă a silabelor contrastează adesea cu sensurile din cuvânt sau cu micile evadări în jocuri de rime inocente, intenționat simpliste, dezbrăcate înadins de gravitate. Niciodată nu poți vedea chiar totul și nici nu poți lua mesajul în tragic. Pentru că, de fapt, toată poezia din “Saturniene”, volum care se așază firesc în epoca de lumină a scrisului Luizei Cala, ascunde ceva, într-o căutare pentru care cititorul primește indicii doar dacă merită sau, nefiind îndeajuns de ars de sensurile dragostei, este lăsat să rătăcească printre politeți de suprafață. Așa cum spune însăși autoarea volumului: În dosul politeței, Când ne zâmbeam candid, Ascundeam fiecare Cadavrele celor pe care De veșnicii îi iubeam. (Tăceam amândoi) Iar tăcerile nu sunt altceva decât unități de măsură ale timpului. Un timp al îmbătrânirilor sau al uitării, un timp al emoției sau al regăsirii sau, pur și simplu, al dragostei în care vă puteți refugia, pagină cu pagină, începând lectura chiar acum. Pentru că… Fântâna trecutului Este în preaplin, Dar nu se revarsă (Fântâna din ieri) Lectură plăcută, în preaplin de poezie! Alice Năstase Buciuta

Reconfigurarea - coperta, semn carte-cuprins

Reconfigurarea, interviuri despre pandemie - introducere

Reconfigurarea ,,Tempora mutantur et nos mutamur in illis,,. (Timpurile se schimbă, și noi în ele) „Cine privește afară visează; cine privește înăuntru se trezește”. Carl Jung În primăvara lui 2020 intram într-o nedorită buclă de timp. Nu știam ( nu știm nici acum!) cât va dura bâjbâiala noastră prin buclă, important era să învățăm să ne poziționăm pe direcția câștigătoare, să ne îmbunătățim tehnicile de confruntare cu necunoscutul, să ne adaptăm noilor vremuri, să fim câștigători! Anul 2020 începea ca oricare altul. Aveam țeluri de atins, ne planificasem anul în cheia propriilor strategii sau ne înrolasem în strategii de grup care ne-ar fi fost de folos. Am visat și plănuit până în ziua în care pandemia a șters nemiloasă toate speranțele noastre, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Am învățat să ne adaptăm vremurilor, condițiilor, restricțiilor, am imaginat salvarea sufletelor noastre și am încercat să ne păstrăm trupurile sănătoase. Fiecare a făcut-o potrivit științei și putinței proprii. Cei puternici s-au bucurat de faptul că sunt martorii acestor schimbări istorice la scară planetară. Sunt mulți și cei care au pierdut lupta cu neînțelesul și nemilosul virus. Tristețea și teama acopereau planeta. Mass media ne bombarda permanent cu numărul tot mai mare de infectați, de internați la reanimare, de morți, imagini cu izolete purtate pe muzică tragică, crescând emoția colectivă, înnebunindu-ne de frică. Puterea sanitară prelua controlul. Pandemia ștergea toate problemele lumii noastre, nimic nu mai exista, toate informațiile erau despre pandemie. Fuseseră uitate peste noapte toate: încălzirea globala, focarele de război, tăierile abuzive de păduri, apele poluate, nerespectarea drepturilor omului, emigranții care invadaseră Europa, inflația… Priveam la televizor metropolele lumii pustiite nefiresc, înfricoșător. Rareori trecea câte un om cu ochii în pământ, ocolind orice vietate cu mare grijă. Oamenii se evitau, nu se mai atingeau, nu socializau. Distanțarea era socială, așa cum ni se indicase din început, nu fizică, medical. Familiile se împărțeau pe tot felul de criterii mai mult sau mai puțin reale. După frica inițială, frica de un dușman necunoscut și perfid, au început întrebările. Politicul împletit cu medicina au așezat peste lume un set de decizii rămase nouă de neînțeles. Multe sfidau absurdul. Unele erau greu de respectat. Înfricoșați a trebuit să ne supunem. Eu locuiesc la 400 de metri depărtare de mare și nu aveam voie să mă plimb pe malul mării, deși nu era nimeni, doar câțiva pescăruși care nu mai aveu cu cine să vorbească. Eu nu sunt un bun exemplu- reprezentativ- pentru tristețile acelor vremuri, eu am lumea mea liberă, calmă, frumoasă, lumea în care mă refugiez oricând îmi este greu. Dar bătrânii singuri și bolnavi, bolnavii incurabili care nu-și puteau alina suferințele..? Virusul acesta mic ne luase drepturile, libertățile, liniștea, viața pe care noi o numeam normală. Societatea s-a împărțit dureros. În ambele părți s-a adunat multă patimă. Echilibristica între tabere era obositoare și mulți au ales izolarea totală. Dacă înaintea pandemiei Zeul IT era blamat, reproșindu-i-se faptul că omenirea nu mai știe să trăiască din cauza ecranelor acaparatoare, acum netul a devenit lumina din marea beznă. Salvare a sosit din saltul tehnologic deosebit de alert care a schimbat radical lumea știută de noi. Totul s-a mutat on-line: școala, profesia, hrana spirituală, comunicarea cu rudele. Deciziile bizare, oprirea economiei, problemele financiare, chinul psihologic, toate au dus la tragedii. Psihologic, umanitatea suferea, relațiile interumane se degradau. Mulți credeau că planeta avea nevoie de odihnă, că noi aveam nevoie să privim înăuntrul nostru, să regăsim dumnezeirea de care ne cam îndepărtasem. Pedeapsă divină sau consecința nesăbuinței noastre, micul virus ne domina. Trăisem mereu cu virusurile și, deodată, criza sanitară oprise economia planetară, avea consecințe sociale nemaiîntâlnite pănă acum. Oare drumul ales era cel bun, oare merita acest sacrificiu? Protecția socială avea să se preschimbe în teroare socială sub bagheta micului virus. Dacă acest micuț virus ar fi fost doar într-o poveste, l-aș fi admirat…. Privind în juru-mi am constatat că cel mai ușor s-au salvat cei care au realizat importanța fortificării parteneriatului. Lărgesc domeniul parteneriatului cu capitole noi pentru că mulți dintre noi viețuim singuri, dar ne-am așezat comod într-un parteneriat salvator și aducător de împlinire cu profesia, cu arta prin care ne exprimăm, copilul, animalul de companie, prietenul cu care am împărțit un spațiu carantinat, orice ne înconjoară, orice ne-a alinat, a devenit partener de suferință și izbândă. Dificultățile acestui an au dus la destrămarea căsniciilor care erau deja de mult consumate, au apropiat partenerii care își trăiesc cu sinceritate drumul comun, au reamintit oamenilor că doar viața trăită cu pasiune te poate ferici, că doar așa poti să-ți salvezi sufletul, să te ferești de depresie, de abandon. Mi-am propus realizarea unui volum de interviuri legate de trecerea prin pandemie, cu bune și rele. Oameni deosebiți au acceptat să-mi împărtășescă experiența proprie, experiență din care putem învăța. Creatorii au reușit cel mai ușor să își păstreze echilibrul; s-au ajutat de forma lor de exprimare pentru a genera forță interioară protectoare, tămăduitoare. Ei s-au refugiat în artă pentru a-și salva măcar sufletul, dacă în plan material erau tot mai năpăstuiți. Acest parteneriat, cel dintre artist și arta lui, a devenit puternic, salvator. Iată de ce m-am adresat câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă. Deși nu-mi place acest gând, este evident că a început schimbarea lumii noastre. Am rugat câteva personalități culturale marcante ale momentului să răspundă unui set de întrebări despre cum au trecut prin pandemie. Întrebările sunt scurte, la obiect, încercând să realizeze o oglindă cât mai reală a trăirilor acestui segment de oameni cu interioare frumos mobilate. Au avut amabilitatea să-mi răspundă oameni de cultură din România și din alte treisprezece țări: Republica Moldova, Bulgaria, Turcia, Olanda, Israel, Spania, Venezuela, Rusia, China, Anglia, Australia, Grecia, Italia. Majoritatea respondenților sunt români plecați din țară. Sunt un om cu o extrem de limitată curiozitate în a ,,sonda,, viețile celorlalți și, ca atare, mă temeam că îmi va fi greu să-mi duc la capăt acest demers. Nu a fost așa, slavă Domnului! Așteptam înfrigurată răspunsurile pentru a le devora cu nesaț. Era prima dată în istoria trăită de mine când eram puși în fața unei pandemii. Comportamentul uman se modifică în circumstanțe extreme. Sensibilitatea creatorilor era excedată și excedarea trebuia să lase urme în arta lor. Aceste urme le căutam. Dacă la început, preocupați fiind de salvarea vieților proprii, singura noastră grijă era cea medicală, după depășirea șocului mulți s-au refugiat în frumos, în artă. Survolarea pandemiei, cu bune și rele, a avut câteva puncte comune: credința a fost salvatoare, frumosul a fost salvator, internetul a fost salvator. Credință, artă, știință, iată unde a fost salvarea! Doresc ca demersul meu să ajute pe cei care încă nu și-au găsit drumul spre salvare. Valurile care vor veni sper să ne găsească mai puternici, mai pregătiți! Sper să știm să privim în noi, să ne înțelegem bine prioritățile, să fim înțelepți și să acționăm corect! De la mal de mare vă îmbrățișez cu val proaspăt, tămăduitor. Luiza Cala și marea, cea care spală cu generozitate orice rău